Un interviu în mai multe secvențe
(Din Adevărul și România de la zero, 12 și 13 martie 2013 – Vlad Stoicescu)
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran…
- Trădarea muncitorilor. O istorie nescrisă…
V.S.: Credeți că intelectualii au, în general, o datorie critică față de felul în care funcționează societățile lor? Și vă întreb acest lucru aplicat: ar fi trebuit să facă intelectualii români ceva și n-au făcut?
D.T.: Despre datoriile intelectualilor din timpul dictaturii comuniste am scris pe larg în Frig sau frică? Despre condiția intelectualului român, prin 1983-1984. Nu mi-am făcut mulți prieteni cu acele pagini. Dar am mai scris și altceva. Și anume, vinovăția intelectualității era imensă, dar nimeni nu vorbea și de vinovăția clasei muncitoare. Nu ni se spunea că ea, clasa muncitoare, este forța conducătoare? Nu ni se spunea că partidul este, în primul rând, emanația și reprezentantul acelei clase? Evident, știam cu toții că este o minciună, dar cei care ar fi trebuit să fie primii în a spune: „Așa nu se mai poate! Vorbiți și acționați în numele nostru, fără să țineți cont de ce gândim, ce dorim”, erau, în opinia mea, exact membrii clasei muncitoare. De câte ori s-a produs un pas în această
direcție, la vârf șocul a fost cu mult mai mare decât cel produs de ce declarase un intelectual. Sigur, rămânem prizonierii certitudinii că intelectualii au datoria de care pomeniți, numai că nu e nimic de făcut când ei, intelectualii, nu doresc să-și exercite o asemenea datorie, încurajați fiind și de experiența că practicarea „pupincurismului” este cu mult mai rentabilă decât exercitarea spiritului critic.
V.S.: Cu alte cuvinte, și unii, și alții, și intelectualii, și muncitorii și-au ratat această misiune critică?
D.T.: Prin „trădarea intelectualilor” nu se înțelege că intelectualii au fost trădați de cineva, ci că ei, intelectualii, și-au cam trădat obligațiile. Printre trădătorii unui moment ori al altuia s-au aflat și muncitori. Totuși, nu a apărut și o carte intitulată „Trădarea muncitorilor”. Și asta ar fi suficient să le amintească intelectualilor ce obligații au. Adevărul este că, așa cum există lumpenproletariat, produs de șomaj, pauperizare și declasarea socială, există și lumpenelită, produsă de pauperizarea morală.
V.S.: Acest tip de pauperizare fiind produsul cui? Ce resorturi o determină?
D.T.: Resorturile sunt cu mult mai mult de natură internă, decât de proveniență externă. Nu cred că cineva poate fi transformat în lichea dacă acel cineva nu are oarece vocație de a fi lichea.
- Scurt epilog despre poezie. Și un Nobel românesc…
V.S.: Vă deranjează că Tudoran-disidentul l-a înghițit pe Tudoran-poetul în memoria publicului românesc?
D.T.: Mă deranjează ori nu, este irelevant, căci nu pot schimba nimic. Este o treabă strict între Tudoran-poetul
și Tudoran-disidentul și între ei nu mă pot amesteca nici măcar eu. Considerând că am debutat în 1973 și prin 1983-84 eram deja un scriitor interzis, iar în 1985 am părăsit România, abandonând scrisul, e aproape un miracol că se mai știe câte ceva despre poetul Dorin Tudoran.
V.S.: De ce nu ați continuat să scrieți poezie și după părăsirea României?
D.T.: Am renunțat să mai scriu poezie după plecarea din România pentru a-mi reteza cheful de a cocheta cu ideea extrem de periculoasă că, luând viața de la capăt la 40 de ani, voi putea rămâne un profesionist al scrisului. Într-o lume în care numărul celor care trăiesc numai din scris este infim, anumite decizii sunt foarte greu de luat. Ideea de a-mi supune familia unor restriști nemeritate pentru a-mi satisface vanitatea, luxul de a continua să scriu și o dată pe an să strig: „Alo, da’ cu Nobelul meu cum rămâne?”, nu m-a tentat. De aceea, spre sfârșitul fiecărui an, sufăr că alți 500 de nobelabili români intră în sărbătorile de iarnă bosumflați în chip copilăresc.
V.S.: Să înțeleg din ironia dumneavoastră că, după ce au rezistat prin cultură, scriind de amorul artei înainte de 1989, românii nu rezistă astăzi amorului propriu?
D.T.: De amor propriu suferim mai toți, preferabil ar fi să-l exhibăm cât mai rar cu putință. Să zicem doar o dată pe an și doar în anii bisecți.
V.S.: Câtă realitate e în etichete de tipul „intelectualii lui Băsescu”?
D.T.: Multă, puțină și deloc. Multă, când eticheta este aplicată unor intelectuali care îl susțin pe domnul Traian Băsescu în chip necondiționat, necritic, deci iresponsabil. Puțină și foarte puțină, atunci când unor intelectuali li se aplică această etichetă doar pentru că au optat să susțină
proiectul politic Traian Băsescu, un proiect cu nimic mai prejos decât atâtea alte proiecte de acest fel, dar nu o fac în chip necritic, ci găsesc, de fiecare dată când este necesar, cinstea să se delimiteze de un exces ori altul al proiectului, de un discurs inacceptabil, de un neîncetat război al răfuielilor, de folosirea instituțiilor statului în distrugerea adversarilor politici. Deloc, atunci când se insinuează, ba unii o spun în gura mare, că nu e nimic de capul intelectualilor ce susțin proiectul politic Traian Băsescu, că fără Traian Băsescu acești intelectuali ar fi niște neica nimeni. Etichetele de tipul acesta cuprind deseori o cantitate de neadevăr și rea-voință cel puțin egală molimei pe care încearcă să o combată.
V.S.: Molimă? Nu sunteți prea dur? Vorbeați mai devreme de dreptul la opțiune.
D.T.: Intelectualii care și-au îngropat la zece metri sub nivelul mării spiritul critic nu l-au ajutat pe omul politic Traian Băsescu să performeze pe cât de bine ar fi putut. Dimpotrivă, i-au încurajat excesele, i-au încurajat spiritul de harță, l-au sprijinit în obsesia că numai el știe cum poate fi rezolvat totul. L-au ajutat să devină mai vulnerabil. Când un om bagă sub patul din dormitor o structură căreia îi spune stat-de-drept și niciun susținător nu-i spune că se află în eroare, de ce ne supărăm că și Gigi Becali, și Dan Voiculescu, și Dan Diaconescu, și Dumitru Dragomir, și Fane Spoitoru au sub baldachin câteva cutii pline ochi cu
„statul-meu-de drept”?
V.S.: În termenii încălcării statului de drept, puneți pe picior de egalitate felul în care Traian Băsescu a înțeles să- și îndeplinească mandatele cu metodele „gri” din punct de vedere legal la care a apelat USL-ul în vara anului 2012, pentru a forța demiterea președintelui?
D.T.: Nu le pun pe picior de egalitate, dar când președintele Băsescu se adresează unui chestor „domnule chestor, nu e bine, nu e bine ce faceți, nu uitați că eu v-am numit chestor”, nu mai este un gest la limita constituționalității, nu mai este nici măcar o metodă gri. Este o amenințare. Era nevoie oare de repetarea situației domnului Arafat?
V.S.: Are și Crin Antonescu intelectualii lui?
D.T.: Niciun proiect politic nu este lipsit de sprijinul unor intelectuali care aleg să facă pasul de la ipostaza de intelectual public, intelectualul care discută public problemele cetății, la intelectual care pledează public pentru un proiect politic, intelectualul angajat în construcția unui anume proiect politic. Că intelectualii domnului Băsescu sunt mult mai vizibili decât intelectualii domnului Antonescu, asta nu e vina lui Traian Băsescu. Și pentru asta, domnul Dan Voiculescu nu poate cere ca domnul Traian Băsescu să fie din nou suspendat. Căci și domnul Voiculescu este un intelectual și ar trebui să priceapă că până și ridicolul are limite.
V.S.: Știind că ați fost o vreme consilier al formațiunii politice fondate de acesta, dumneavoastră ați fost intelectualul lui Dan Voiculescu?
D.T.: Puteți indica vreun text, vreo acțiune, vreo poziționare prin care să dovediți că am fost cumva intelectualul lui Dan Voiculescu? Știți de existența cuiva care să fi putut reproduce, în cei nouă ani scurși de atunci, vreun rând prin care să fie dovedită calitatea mea de intelectual al lui Dan Voiculescu? Când am devenit editorialist la Jurnalul Național, unde mai semnau și domnii Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Andrei Pleșu și Vladimir Tismăneanu, invitația a venit din parte lui Marius Tucă. Oricine intră în arhiva electronică a ziarului se poate convinge că nu am publicat nimic în Jurnalul Național care să mă califice pentru titlul de intelectual al lui Dan Voiculescu. Dimpotrivă, după ce am renunțat la colaborarea cu Jurnalul Național, domnul Victor Ciutacu m-a muștruluit că, pe când semnam în Jurnalul Național, îl înjuram cu anumită regularitate pe proprietarul ziarului. Afirmațiile domnului Ciutacu erau departe de adevăr. Ce am făcut a fost să scriu ce credeam și despre domnul Voiculescu și, mai ales, despre prietenii săi.
V.S.: Contractul de consultanță cu PUR?
D.T.: Pentru mine, interesul tehnic față de PUR a fost limpede: un partid foarte mic iese din coaliția cu cel mai puternic partid; acuză PSD-ul că a devenit „partid-stat”; obține la alegerile locale rezultate neașteptat de bune – Romeo Stavarache câștigă Bacăul în fața baronului Dumitru Sechelariu; anunță o platformă în care preocupările pentru clasa de mijloc sunt predominante. Am participat la câteva întâlniri, am ascultat, am încercat să văd care sunt curentele care se ciocnesc în partid. Peste o vreme, am trimis conducerii partidului o evaluare. La sfârșitul lui august sau începutul lui septembrie 2004 a avut loc congresul partidului unde, dintre opțiunile pe care le aveau, au optat pentru refacerea alianței cu PSD. Din punctul meu de vedere, era un scenariu care nu indica răbdare de a construi, ci grabă de a reveni, cu orice chip, în Parlament și eventual la guvernare. A fost dreptul PUR să opteze pentru acel scenariu și a fost dreptul meu să transmit conducerii partidului că nu văd niciun motiv pentru care aș fi interesat să continuu contractul de consultanță. Contractul a fost denunțat prin acordul ambelor părți. Obișnuită cu bâlciul ce urmează în asemenea situații, multă lume s-a așteptat că voi face declarații incendiare. Nu le-am făcut, nu le fac și nu le voi face vreodată. Trăiesc și trec prin lume altfel decât actorii de circ politic.
V.S.: Ați continuat, totuși, să scrieți la vremea respectivă în Jurnalul Național.
D.T.: Am continuat să scriu după denunțarea contractului de consultant, căci cele două ipostaze – editorialist și consilier al PUR – nu au fost niciodată condiționate una de cealaltă. În perioada în care am onorat contractul cu PUR, niciunul dintre editorialele mele din Jurnalul Național nu s-a ocupat de subiecte politice românești. Când au apărut informații legate de legăturile domnului Voiculescu cu Securitatea, am scris un pamflet „Mircea, Felix și Dorin”. Marius Tucă l-a publicat și a luat notă de hotărârea mea de a înceta colaborarea cu Jurnalul Național. Cum a reacționat domnul Dan Voiculescu, scrisoarea publică pe care mi-a adresat-o în Jurnalul Național, comunicatul învolburat dat de doamna Camelia Voiculescu, publicat în Jurnalul Național și difuzat de Antene, nu m-au mai preocupat, după ce le-am răspuns punctual.
V.S.: Ați vorbit însă ulterior despre „vecinătăți care ucid”. V-ați gândit vreodată că Dan Voiculescu s-a folosit de vecinătatea dumneavoastră pentru a-și cultiva cota de onorabilitate? „Dacă Dorin Tudoran îl consiliază, poate nu e atât de negru pe cât pare” și-ar fi putut spune un om de bună-credință.
D.T.: Nu pot intra în capul altcuiva, știu doar ce este în capul meu. Și-apoi, nu uitați esențialul: în anul 2004 nu existau dovezi, existau doar acuzații. În urmă cu puțin timp, presat cu întrebări într-un interviu televizat, președintele Băsescu a recunoscut că îl întâlnise pe domnul Voiculescu,
dar, adăuga domnul Băsescu, când îl întâlnise nu existau dovezile care au apărut ulterior. Absolut exact. Statul de drept care-și propune înlocuirea prezumției de nevinovăție cu prezumția de vinovăție este o caricatură a statului de drept. Un amănunt amuzant, unul dintre multele legate de reacțiile explozive față de „crima” comisă de mine: primul și, probabil, cel mai dur comunicat în legătură cu ea a fost dat la vremea respectivă de domnul Mugur Ciuvică. Există astăzi vreo zi de la Dumnezeu în care domnul Ciuvică să nu fie prezent în emisiunile cele mai dure difuzate de Antena 3?
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
