Am ajuns să trăim într-un ritm în care aproape orice lucru trebuie să ne convingă, în câteva secunde, că merită să-i acordăm timpul și disponibilitatea noastră. Un text trebuie să ne capteze atenția din primele rânduri, un clip din prima privire, o melodie din primele acorduri, un om din primele minute. Dacă nu se întâmplă repede, dacă nu are un hook în primele două secunde, trecem mai departe.
Și avem întotdeauna unde să mergem mai departe și cu ce să ne hrănim deficitul de atenție. Sub degetele noastre se află următoarea imagine, următorul clip, următoarea știre, următoarea opinie, următoarea bucățică de viață a cuiva pe care probabil nici nu-l cunoaștem. Nu mai avem toleranță la plictiseală, nici nu mai apucă să se instaleze cum trebuie în programul nostru. Orice secundă liberă poate fi umplută imediat. Avem suficient balast digital pentru asta.
Ne-am obișnuit atât de mult cu această fragmentare, încât rareori mai observăm cât de dificil a devenit să rămânem cu adevărat într-un singur loc, lângă un singur om, în fața unei singure idei. Citim câteva rânduri și mâna caută telefonul, ascultăm pe cineva și o parte din noi pregătește deja răspunsul, mergem la un concert și privim scena printr-un ecran.
Poate tocmai de aceea atenția începe să semene tot mai mult cu un lux, presupunând ceva ce oferim din ce în ce mai greu: timp nefragmentat. Fiind obișnuiți să fim distrați și distrași, suntem dispuși, din ce în ce mai rar, să facem efortul de a fi prezenți. Să privim suficient de mult încât să începem să observăm lucruri care nu se arată din prima, să citim douăzeci de pagini fără să ne verificăm notificările, să ascultăm o melodie până la capăt fără să fim curioși ce urmează, să stăm la masă cu cineva fără ca telefonul să devină un al treilea participant la conversație.
Până la urmă, atenția presupune și o formă de decizie și selecție. Ceea ce alegem să privim, zi după zi, ajunge să ne formeze mintea, să ne modeleze gustul, limbajul, neliniștile și dorințele. Iar faptul că ceva a fost construit cu scopul de a ne capta atenția nu înseamnă că o și merită. Cred că aici se află, de fapt, luxul: în posibilitatea de a hotărî singuri unde ne așezăm privirea și cât timp rămânem acolo, fără să răspundem automat fiecărui stimul care ne cere câteva secunde.
Astfel, să ne recâștigăm atenția înseamnă să redevenim capabili de a avea discernământ, atunci când totul e conceput să ne tenteze repede. Să ne dăm voie să ne plictisim, să lăsăm uneori lucrurile să dureze, să nu se întâmple neapărat acum. Să ne reobișnuim să savurăm, nu doar să consumăm, să lăsăm o carte să aibă timp să devină interesantă, o conversație să ajungă dincolo de primele replici, o imagine să se dezvăluie treptat.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
