TABLETA DE VINERI – Victor MIHALAȘCU – Reflecții actuale

O viziune interdisciplinară asupra societăţii postcapitaliste (4)

 

   „Faptul că astăzi cunoştinţele au devenit resursa, în loc de o resursă, face ca societatea noastră să fie postcapitalistă. Acest fapt schimbă – fundamental – structura societăţii. Creează dinamici sociale şi economice noi. Creează noi politici (…). Putem prezice un lucru: cea mai mare schimbare va fi schimbarea în cunoştinţe – în forma şi conţinutul lor; în înţelesul lor; în responsabilitatea lor; şi în ceea ce înseamnă a fi o persoană educată.” – (Peter Drucker).

   Continui prezentarea trăsăturilor viitoarei societăţi post-capitaliste realizată în primele trei articole publicate în săptămânile anterioare.

   Dacă privim cu realism în viitor la societatea post-capitalistă, o societate bazată pe cunoaștere ca principala resursă, aceasta are nevoie de o persoană universal-educată pentru a trăi într-o lume globală, aptă să trăiască și să muncească simultan în două culturi și anume aceea a intelectualului concentrat asupra ideilor, teoriilor și metodelor ce trebuie puse în practică, și aceea a managerului, concentrat asupra performanțelor organizaționale ale oamenilor și muncii concrete. Persoana educată în sens individual va fi arhetipul social, va defini capacitatea de performanţă a societăţii, persoana universal educată, pregătită să trăiască într-o lume globală, în spirit occidental dar şi local, pregătită să trăiască şi să muncească simultan în două culturi – aceea a intelectualului, care se concentrează asupra cuvintelor şi ideilor şi aceea a managerului, care se concentrează asupra oamenilor şi muncii. „Cea mai mare schimbare, prezice Drucker, va fi schimbarea în cunoştinţe, în forma şi conţinutul lor, în înţelesul lor, în responsabilitatea lor şi în ceea ce înseamnă o persoană educată”.

   În acest context se înscrie şi opinia lui Solomon Marcus exprimată într-un interviu dat economistului Daniel Dăianu şi prezentat în lucrarea acestuia „Marele impas în Europa. Ce poate face România”, editura Polirom, 2015, care opinează că prin internet poţi căuta relaţia dintre orice şi oricine, asta este globalizarea informării şi a ocupării şi pe baza ei – globalizarea cunoaşterii şi a culturii. În România, problema este în primul rând semianalfabetismul computaţional, în ciuda faptului că este foarte popular, dar e popular nu prin ceea ce are el mai important, revoluţionar, ci prin lucruri facile şi superficiale. Unui om slăbit de subalimentaţie nu îi vorbeşti despre pericolele obezităţii. Gradul de profunzime la care folosim internetul depinde de gradul nostru de cultură şi de antrenamentul pe care îl avem de a face naveta între internet şi carte. Dacă,aşa cum se întâmplă azi la noi în ţară, şcoala nu reuşeşte să decât în puţine cazuri să educe nevoia de a învăța, atunci niciun economist nu ne va putea ajuta să ieşim din sărăcie. Nu folosesc cuvântul informație la care se reduce internetul pentru multă lume, pentru că nu în informaţie stă punctul forte al internetului, ci în conexiuni. Potenţialul educaţional-moral al internetului mi se pare imens, susţine Solomon Marcus, celebrul matematician român, şi ar trebui valorificat în cadrul mai larg al educaţiei pentru societatea globală, pe care o impune civilizaţia actuală a omenirii. Dar deocamdată, prin absenţa totală din programe a educaţiei frecventării internetului, ne facem părtaşi cu Diavolul; în ultimul deceniu în învăţământul de stat şi privat, ca şi prin educaţia permanentă a adulţilor, inclusiv prin cursurile de formare realizate în cadrul proiectelor cu fonduri europene sau şcoli de afaceri de tip MBA, această situaţie s-a ameliorat.

   Să adăugăm şi implicaţiile analfabetismului funcţional care se referă la persoanele care pot citi şi scrie, dar nu pot înţelege şi folosi informaţiile în contexte reale – de la completarea unui formular până la interpretarea unei instrucţiuni ori a unui articol de ziar. Cele mai recente date colectate (anul 2022) de organisme internaţionale precum PIAAC, programul pentru evaluarea internaţională a competenţelor adulţilor şi PISA, programul pentru evaluarea internaţională a elevilor şi conform EUROSTAT, arată că România – ultima, Bulgaria – penultima, Grecia şi Turcia înregistrează procente ridicate de persoane cu dificultăţi de o asemenea alfabetizare (la polul opus sunt Irlanda, Finlanda, Cehia, Slovacia şi Ţările de Jos). Şi mai concret, în România peste 42% dintre elevii de 15 ani nu ating nivelul minim de competenţă la citire şi 1 din 3 români adulţi au dificultăţi majore de înţelegere şi utilizare a textului scris, o cifră alarmantă ce reflectă probleme structurale ale sistemului nostru educaţional.

   Rata analfabetismului funcţional în România a crescut cu 400-500 % faţă de anul 1994. „Educaţia şi cercetarea sunt în pericol în România, iar când un sistem produce spre 50% analfabetism funcţional devine un risc de securitate naţională. Dacă nu suntem atenţi, ţara noastră va deveni o civilizaţie eşuată, sub obscurantism”. (Daniel David, Ministrul Educaţiei, discurs în Parlamentul României, 16.09.2025). Dar, mai multă educaţie nu poate duce singură la îmbogăţirea unei ţări, susţine un punct de vedere relativ diferit Ha-Joon-Chang în lucrarea „23 de lucruri care NU ţi se spun despre capitalism”(Editura Polirom,2011), pentru că nu orice educaţie are scopul de a creşte productivitatea precum multe discipline umaniste sau artistice şi nici măcar materii precum matematica sau ştiinţele întrucât predarea lor în şcoli nu este mereu legată de practica muncii.

   Ne putem întreba însă dacă ascensiunea recentă a economiei cunoaşterii a schimbat situaţia cu totul. O bună parte a forţei de muncă lucrează acum în domeniul serviciilor în posturi necalificate, care nu cer multă educaţie – de la umplutul rafturilor din supermarketuri la curăţatul birourilor – şi totodată cu dezvoltarea economică tot mai multe cunoştinţe sunt încredinţate maşinilor, exemplu operaţii aritmetice elementare. Totuşi, dezvoltarea economică necesită oameni tot mai educaţi în partea superioară a procesului economic, chiar dacă în multe domenii mai mult decât cunoştinţele specializate contează inteligenta, disciplina şi capacitatea de autoorganizare. „Educaţia este importantă, susţine economistul britanic, dar principala sa calitate nu este creşterea productivităţii, ci abilitatea de a ne ajuta să ne dezvoltăm potenţialul şi să ducem o viaţă mai împlinită şi mai independentă”. Cum poate fi reconstruită economia şi societatea mondială, se întreabă în concluziile lucrării acesta, şi răspunde: cu opt principii/măsuri şi în primul rând tot în modul capitalist al pieţei libere, dar nu neîngrădit, ci mai bine reglementat. Să ţinem cont că acest sistem economic se bazează pe o raţionalitate umană limitată dovedită şi relativ recent de criza economico-financiară din anii 2007 – 2008. Să ţinem cont de faptul și că oamenii nu sunt nişte modele de altruism şi, de aceea, trebuie să construim un sistem care să scoată ce e mai bun din ei şi nu ce este mai rău, în care îmbogăţirea materială să fie luată în serios, dar să nu devină scopul suprem. Să renunţăm să credem că indivizii sunt plătiţi mereu cu cât „merită” pentru că, de exemplu individual, oamenii din ţările sărace sunt adesea mai productivi decât cei din ţările bogate dar controlul imigraţiei din ţările bogate îi ţine pe aceştia la limita mizeriei. Să luăm în serios ideea de a produce lucruri concrete de care oamenii au mereu nevoie pentru a-şi satisface nevoile materiale.

   Din cauza mitului economiei post-industriale a cunoaşterii, multe investiţii au fost prost redirecţionate, punându-se accent, de exemplu, pe educaţia formală, al cărei impact asupra creşterii economice este foarte complex şi nesigur, sau pe răspândirea Internetului, care are un impact mai degrabă modest asupra productivităţii; politica industrială trebuie reconfigurată pentru a promova „sectoare – cheie” economice, cu mare potenţial de dezvoltare. Trebuie să se realizeze un echilibru mai bun între finanţe şi activităţile economice reale pentru că investiţiile în producţie dau adesea rezultate peste mult timp (de exemplu Nokia, ce a avut nevoie de 17 ani ca să obţină profituri în electronică, unde azi e lider mondial).

   Guvernele trebuie să devină mai puternice şi mai active pentru că dacă este concepută şi implementată corect, intervenţia guvernamentală poate spori dinamismul economic                                                                                                        prin augmentarea acelor bunuri pe care piaţa nu ştie să le ofere, de exemplu cercetarea şi dezvoltarea, prin asumarea pentru proiecte cu mari merite sociale şi profituri mai scăzute. Sistemul economic trebuie să favorizeze în mod „incorect” ţările în curs de dezvoltare pentru că acestea au nevoie printre altele de un regim permisiv în privinţa protecţionismului, al reglementării investiţiilor străine şi al drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială.

Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de Centrul Român pentru Educaţie Economică (C.R.E.E.) în parteneriat cu National Council on Economic Education (N.C.E.E.) din S.U.A. şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius”din Constanţa.