TABLETA DE MIERCURI – Pompiliu ALEXANDRU – Filosoful și moartea

 

„Mourir c’est banal” a spus Jean-Pierre Cléro înainte de muri (9 august 2026). O moarte lucidă, hiperlucidă, trăită ca atare până în ultima secundă, aprofundată în 12 ani de amenințare constantă. Boala este invitația la nuntă a Morții, trimisă individului pentru a-l anunța că sosește. În jurul meu sunt mulți cei care s-au stins așa, superior și civilizat, anunțați din timp de Moarte. Antichitatea s-a stins și ea, cea care spunea că „cel mai mare cadou dat de către zei oamenilor este acela că nu-și cunosc clipa morții.” Ca orice lege divină, ca oricare alt edict divin dat, este dat pentru a fi încălcat în primul rând de către zei, nu de către oameni. Cancerul este o invitație la nuntă în cer dat celor care sunt speciali în ochii divinității. Nu oricine suportă să treacă prin acea viață de după primirea Invitației. Nu mai există o viață a elanului vital, ci o viață întru Thanatos. Din cer se observă cu atenție comportamentul acestor „norocoși”. Cum vor înfrunta vestea? Cum vor înfrunta actualitatea morții? Noi, cei obișnuiți, sănătoși și nepuși în pericolul morții, îngurgităm masiv „speranțele oarbe”, după cum le numea Eschil pe iluziile date tot de zei pentru a nu rămâne paralizați în fața cunoașterii destinului propriu și al morții. À quoi bon? La ce bun să mai înaintezi în viață, să mai construiești ceva, să mai creezi ceva, să mai trăiești viața dacă-i știi finalul și calea? Avem impresia că trăim autentic doar dacă trăim în imaginar, în speranța oarbă a unor semi-zei înlănțuiți în țesătura acestor fire subțiri imaginare. Când, de fapt, se pare că autenticitatea vieții ne-ar fi dată doar dacă am trăi sub zodia lui Thanatos. Jean-Pierre Cléro – mon maître, cum îi spun – a devenit extrem de prolific după ce a primit invitația lui Thanatos. Ultimii 12 ani din viața domniei sale s-au desfășurat într-un ritm alert, lucrând zilnic din zori până în noapte, pentru a consuma timpul într-un mod absolut. M-am întrebat de multe ori cum aș fi reacționat în locul său. Nu văd decât o paralizare, așa cum spune Eschil. Aș paraliza dacă aș ști că moartea îmi este atât de aproape. Sau aș dispera. Aș implora? Aș plânge? M-aș revolta? Nu știu și nu aș dori să știu pe propria-mi piele. Îmi este suficient că o trăiesc prin ceilalți, prin cei pe care îi pot admira. Un prieten filosof mi-a spus că e mai rău așa, căci dacă trăiesc empatic atâtea morți ale celor din jurul meu, de la propriul câine – care nu este un simplu „câine”, ci este sufletul pereche, parte din mine/tine, din viața mea/a ta, până la urmă, și te poate răvăși moartea sa ca și cum ar fi a unei ființe umane, dacă nu și mai mult, considerând-o o nedreptate ontică, căci sufletele pure, entelehiile naturii nu au dreptul să sufere trecerea morții precum oamenii, care într-un fel, o „merită” cumva – până la maeștrii care ne-au clădit, atunci suferi de mii de ori mai mult decât propria știință a morții. Fie și așa!

            Aceasta ar fi o introducere la modul de a vedea autentic moartea, adică trăită în preajma cuiva drag. Nu este vorba despre o prezentare a unei filosofii a morții, abstractă și „de departe”, din înălțimile teoriei, ci este vorba despre o apropiere de ea prin trăirile pe care le dă, printr-o fenomenologie a trăirii morții celor care îți sunt dragi sau a propriei morți proiectată imaginar. Putem fantaza în jurul propriei morți, ne-am putea pregăti în sensul acesta, căci fantazarea ne dă un grăunte de posibilitate a sa. Ne dă, oarecum, un scenariu, o punere în scenă, adică ne arată direct, sub o logică a arătării-indicării, în sensul lui Wittgenstein, cum ar putea fi trăită în acel moment dus imaginar undeva în timp, cât mai departe de noi. Oricum, această proiecție imaginară are avantajele sale. Călugării spun că singurul lucru în viață la care trebuie să medităm constant este moartea. Moartea și iar moartea! Continuu. Chiar dacă pentru unii este paralizant, de speriat și chiar de refuzat, s-ar putea ca ideea aceasta să aibă nuanțe care sunt demne de luat în seamă. Exitus este o carte minunată a lui Liiceanu despre modul în care s-au scurs ultimele clipe din viața unor filosofi. Avem o foame, o fascinație pentru „modul cum s-au stins” personalități deosebite. De ce suntem fascinați de asta? De ce ne place să știm cum s-au petrecut lucrurile în ultimele clipe? Nu pentru a ne pune efectiv în pielea lor? Pentru a învăța ceva care, probabil, ne va fi util în acele ultime momente ale propriei morți? În același fel aș dori să vă prezint și eu ultimele clipe și modul în care un filosof care mi-a fost maestru spiritual, a plecat din lume. În România ar fi cunoscut prin câteva traduceri realizate de subsemnatul (Epistemologia matematicii, Pascal. Doctrina figurilor imaginației), precum și din colaborările strânse pe care le-a avut cu Centrul de Cercetare în Etica Aplicată a Universității din București, și cu Centrul de Cercetări Socio-Umane Lumen, Iași. Jean-Pierre Cléro a fost profesor emerit al Universității din Rouen, creator al Centrului de Cercetări Bentham, aparținând Institutului d’Études Politiques de Paris. A obținut abilitarea în filosofie la Universitatea Paris X-Nanterre în 1996, sub coordonarea lui Didier Deleule, unul dintre cei mai importanți specialiști francezi în filosofia engleză și în special în Hume și Bentham. Teza de doctorat, sub coordonarea lui Olivier Bloch, o susține la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne în 1983, având ca temă La philosophie des passions chez David Hume.

            Cariera sa s-a desfășurat în jurul unor etape pe care le-am putea enumera astfel:

            Etapa I – Dedicată epistemologiei matematicii

            De nenumărate ori mi-a destăinuit că dacă filosofia nu l-ar fi cucerit inevitabil, s-ar fi dedicat complet doar matematicilor. A ales filosofia deoarece de pe terenul său putea ușor să migreze din când în când spre matematici. Pentru o perioadă a lucrat la CNRS chiar alături de matematicieni, împreună cu care se dedica rezolvării de probleme. Din perspectiva epistemologiei matematicii este preocupat de raportul dintre abstracție și realitate. Aici, pe acest teren se conturează ideea că obiectele matematice cu care operează gândirea nu sunt realități propriu-zise, ci construcții ficționale necesare. Eu eram un realist convins, platonician vorbind, el îmi spunea că evident nominalist. Îi plăcea dizolvarea în gând, în realitatea gândirii, nu a unui ceva din afara noastră.

            Etapa a II-a – Dedicată filosofiei lui D. Hume, a teoriei pasiunilor și a percepției

            Acum se dedică absolut problemelor mecanismelor percepției, imaginației și pasiunilor. Acum se pun bazele unei teorii ce se va dezvolta mai târziu ca teorie a imaginarului și ficțiunilor. D. Hume devine punctul de pornire în acest sens, alături de ficționalismul lui J. Bentham.

             Etapa a III-a – Dedicată filosofiei lui J. Bentham

            Aceasta este probabil cea mai cunoscută și influentă etapă. J.-P. Cléro devine cel mai cunoscut specialist francez în filosofia lui J. Bentham. Înființează Centrul Bentham, la Paris, care și astăzi dezvoltă studiile benthamiene. Practic, se dedică traducerii unor lucrări fundamentale ale lui Bentham în franceză, precum și o aplecare asupra acestei filosofii de-a lungul a mai multe decenii.

            Etapa a IV-a – Dedicată teoriei ficțiunilor

            Este cea mai importantă etapă a gândirii sale. Acum el extinde noțiunea benthamiană de ficțiune către toate domeniile culturii: matematică, morală, politică, religie, psihanaliză și artă. Omul nu trăiește, după J.-P. Cléro, într-o lume a faptelor (în sensul lui Wittgenstein), ci într-una construită cu ajutorul unor ficțiuni operatoare.

            Etapa a V-a – Dedicată filosofiei lacaniene

            J.-P. Cléro găsește în J. Lacan terenul ideal pentru a observa funcționarea și construirea ficțiunilor, a modului cum se construiesc lumi imaginare.

            Etapa a VI-a – Dedicată filosofiei imaginarului și a construcțiilor simbolice

Cléro ajunge la ideea că imaginarul nu este opus realului, ci una dintre căile prin care realul este organizat și făcut inteligibil.

Etapa a VII-a – Dedicată religiei și moralei

Valorile morale nu sunt obiecte existente în sine, nu sunt nici adevăruri metafizice, ci sunt construcții simbolice și ficționale care fac posibilă viața umană. Plecând de la Hume și Bentham, el explică mecanismele prin care apar valorile și de ce oamenii le consideră ca pe niște realități obiective. Practic, răspunde la întrebarea fundamentală: Cum poate o ficțiune să aibă efecte morale reale? În acest sens se va ocupa ani de zile despre etica aplicată, ținând cursuri despre etica medicală la diferite spitale universitare din Franța.

Ultima sa carte, nepublicată în momentul în care scriu acest articol, reprezintă o întoarcere la matematici, mai exact la posibilități, care l-au obsedat în mod constant atunci când vorbea despre matematică.

Am făcut această trecere în revistă a creației sale filosofice tocmai pentru a o pune în contextul acesta al lui Thanatos. La ultima noastră întâlnire, spre sfârșitul lunii iulie, atunci când el a dorit să ne vedem pentru a ne lua la revedere și a-mi da o bună parte din biblioteca sa, am vorbit foarte mult despre… moarte. În fiecare seară ne îmbrățișam, căci, după cum spunea el, „poate că dimineață nu mai sunt”. Nu a existat nicio urmă de suferință fizică, în afară de câteva dureri datorate bătrâneții, dureri pe care le trata cu Diclofenac. Moartea se instalase, spunea, și era inevitabilă. Și nu se trata cu Diclofenac. Era doar privită de sus, de foarte sus, lucid. Mi-a mărturisit că nu există dureri, nici revolte, nici agitație. Există doar o jenă fizică și o îngrijorare pentru ceilalți din jur care vor suferi după dispariția sa. „Port grija durerilor celorlalți. De peste 12 ani aștept să mor, de aceea m-am grăbit să lucrez și mai intens decât o făceam înainte. Acum am săvârșit misiunea pe pământ. Nu mai am niciun proiect.” De la 15 ani până la 79 de ani a avut un ritm de militar. Internatul liceului îl obliga să se trezească zilnic la 5 dimineața, uneori la 4, pentru a apuca să facă duș înaintea tuturor, apoi să lucreze intens până seara. Acest ritm l-a avut de-a lungul întregii vieți. Nici în concedii nu putea să „ia pauză”. Cum spunea el…. „la vie ne t’attendra pas pour être vécue” (viața nu te așteaptă pe tine să fie trăită). Acum, la finalul vieții, singura grijă pentru sinele său era, tot într-o tonalitate kantiană, de a „muri bine”, corect, matematic-moral, adică după un calcul perfect. „Je veux bien mourir, mais je veux mourir bien” („Vreau, desigur, să mor, dar vreau să mor bine/cum trebuie”). O oboseală de atâta viață se întrevedea în această dorință spusă cu jumătate de gură – je veux bien mourir – dar modul cum se iese din lume contează la fel de mult pentru el ca întreaga sa viață. Trebuie să fie în coerență cu modul de a fi existat.

L-am întrebat la un moment dat dacă se gândește la „ce este după”. Mi-a răspuns că nu. Deloc. Căci „dincolo” e doar o posibilitate. Abia așteaptă să vadă cum este. Am regăsit, într-un alt mod, ideea pe care o avea celălalt maestru al meu, Alexandru Surdu, cel căruia-i plăcea să spună: „om muri și om vedea!” I-am atras atenția lui Jean-Pierre că, în acest caz, ultima sa carte, dedicată posibilităților matematice, nu e chiar atât de lipsită de legătură cu viața, moartea, cu modul de a exista. A tresărit, s-a uitat la mine și mi-a zâmbit ca și cum mi-ar fi spus: „te-ai prins!” Au existat, ca niciodată, multe momente de tăcere. Jean-Pierre stătea pe canapeaua culoarea muștarului din salonul său minunat și privea în gol, zâmbind ușor. L-am fotografiat pe ascuns, căci nu îi plăcea să apară în fotografii. De fapt, știa că îl fotografiez, și nu spunea nimic. „Știi, îmi este frică să ascult muzică. Îmi este teamă să nu devin nostalgic, să nu mă cuprindă nostalgii și să-mi stric echilibrul pe care l-am construit până în acest moment. Nostalgia te poate doborî în pragul morții.” După ce, într-o zi, am umplut cutiile cu cărți, m-a rugat să-i aduc și pick-up-ul împreună cu muzica sa. Le-am adus și m-a rugat să pun Mozart. Într-un soare de asfințit ce străbătea prin geamurile înalte, imensa încăpere s-a umplut de o muzică din altă lume. A zâmbit și a ascultat în liniște. Pe alocuri fredona și chiar dirija ușor, cu degetul arătător, nespus de subțire și aproape transparent. L-am văzut cum se dizolvă în acea lumină și în acea muzică care parcă îi descria viața. M-a rugat să-i mai dau două găuri la curea, căci slăbea de la o zi la alta. Pielea îi redevenea de copil. Se dizolva. De fapt, așa a și murit o săptămână mai târziu. Încet, dintr-un semi-somn, fără dureri. Nu îmi pot scoate din minte această ficțiune-proiecție…. S-a stins precum Master Yoda; hainele au rămas un moment suspendate în aer, mulate pe un corp invizibil, după care s-au năruit. De fapt, ca un gând premonitor, a cerut să fie incinerat. Cenușa am aruncat-o pe coasta Normandiei, din spatele unei biserici a unui sat unde obișnuia să meargă alături de soția sa, de unde priveau marea, sprijinind zidul bisericii. În micul cimitir din jurul acestei minunate biserici văd un mormânt „cunoscut” – Georges Braque. Într-un loc neștiut, dispărut pe hartă, într-un ascunziș al lumii acesteia care trăiește pentru reflectoarele Parisului, două mari spirite s-au ascuns în cimitirul neștiut al capătului de lume.

Jean-Pierre se declara agnostic. Când am tradus cartea pe care a scris-o despre Pascal, i-am spus: „Cum este posibil, Jean-Pierre, să îl studiezi și să îl admiri atât de mult pe Pascal și să spui că ești agnostic. Chiar nu crezi că Dumnezeu este?” „Dumnezeu este. Dar nu cred că există.” „Totuși, când traduc la cartea ta, văd cât de mult îl admiri pentru credința sa; referirile tale la Biblie sunt ale unui teolog. Deci, crezi!” A zâmbit și m-a privit cu coada ochiului…. Nu a rostit, dar părea să spună: „te-ai prins!” Un agnostic atipic, care nu rata nicio duminică de a merge la biserică, care organiza întâlnirile Théophilos, în care dezbătea chestiuni de teologie și filosofie. Îl văd în patul de moarte, senin și liniștit, așa cum apărea dimineața cu zâmbetul pe buze, cuprins de o bucurie sinceră că încă o zi de viață îi mai este dată, ținându-și soția de mână și rostind ultimele cuvinte, căci apoi, în câteva ore, nu a mai avut puterea să mai vorbească: „Porte-toi, mon âme !” (Să-mi duci tu sufletul!)