Cel dintâi ,, acasă’’
După ce a văzut casa cu etaj din spatele Primăriei, lângă cea de patrimoniu a domnului colonel Murăreț (acum clinica ,,Purmed’’), mama a decis că venise vremea să se mute în buricul târgului. Casa avea sobă de teracotă, glazvant, cazan în care încălzeai apa (deși de marcă, mai cu moț, Lamborghini, cel din casa cumpărată de la niște nemți ingenioși stabiliți în Ronda, îmi amintea de cel de acasă), grădină și curte. Spunea mama că se simțea ca Genoveva de Brabant, care venise din pădure, în sânul civilizației. Am crescut cu cheia de gât. Când nu era de gât, era sub un ghiveci, strategic așezat lângă ușa de jos, ca să nu i se vadă vârful auriu. Câtă lume trebuie că trecuse prin fața casei noastre în drum spre Primărie, spre parc sau Banca Națională, numai bunul Dumnezeu știe, dar uite că nimănui nu îi trecuse prin cap să intre nechemat. Așa era pe atunci. Un tei enorm își apleca crengile peste casă, ca și un zarzăr din care sărea pisica noastră, Fausta, cu pisoiașii în gură, direct în balcon. Teii mi-au rămas pentru totdeauna în memoria olfactivă, pentru că pe aleea din fața casei creșteau odihnitor, ca într-o poveste a Șeherezadei. Mistici, orientali… Mirosul de tei i-a inspirat și pe parfumierii parizieni să creeze esența ,,Budoir’’ și să o numească pe Regina Maria, muza lor. Când a murit Regina, au întrerupt fabricarea parfumului.
În noua casă erau și așteptările mai mari. Nu mai eram o copilă naivă, ci o elevă care trebuia să dea randament maxim. Aveam birou cu geamlâc și sertare. A novelty pentru vremea aceea… Tata avea o adevărată colecție de cărți, iar biblioteca Casei Sindicatelor, unde o profesoară care făcea naveta de la București ne ajuta să alegem clasici, era un fel de alma mater în timpuri de penurie. Aveam în mine o furtună care aștepta să se dezlănțuie.
„To be born in a duck’s nest, in a farmyard, is of no consequence to a bird, if it is hatched from a swan’s egg’’, scrie Hans Christian Andersen în ,,Rățușca cea urâtă’’. Cu alte cuvinte, chiar dacă oul de lebădă s-a rătăcit în cuibul celor de rață, la fermă, tot o lebădă va ieși din acel ou. Porecla de ugly duckling îmi fusese atribuită de tata. Aveam să sufăr o metamorfoză similară lebedei, odată ce am deschis abecedarul (de pe pupitrul pentru care mama îmi cususe o față de Damasc de un albastru ca cerul, cu elastic). Școala generală nr. 1 (acum Școala populară de artă) era aproape, pe Centrul vechi, unde se aflau și farmacia și policlinica (pentru vaccinurile copilăriei), magazinele, cinematografele, grădina de vară și, mai ales, casele vechi, cu iz de trecut și dovada vieții care pulsase acolo înainte de comunism, despre care se vorbea în șoaptă sau deloc. Abia învățasem să număr banii, când m-a trimis mama să cumpăr pâine cu o bancnotă la care trebuia să primesc restul. Acesta a fost, în sine, un exercițiu de maturizare, pentru că vânzătoarea mi-a dat mai puține monede decât ar fi trebuit. Aici mama era mai hotărâtă decât tata. Diferită de unele mame din ziua de astăzi, m-a trimis înapoi singură, ca să iau restul ce mi se cuvenea.
La olimpiade mergeam mândră de mine, până când într-o zi, am alergat acasă să îi spun mamei ce bine scrisesem și am pierdut penarul în care se afla stiloul acela chinezesc (pe care îl încărcam din călimara care ne păta mereu vârfurile degetelor), cu tot. Un lucru capătă mai multă valoare când nu îl mai ai, iar mama nu avea bani de azvârlit. Profesori amândoi, părinții mei aveau doi copii de vârste apropiate.
De casa din spatele Primăriei mă leagă multe amintiri. Pașii ușori, aproape secreți, pe care îi făcea doamna colonel Isăceanu, mutată forțat de sistem, cu soțul dânsei, în frumoasa casă de patrimoniu de lângă noi… O apariție dorită (pentru că era o legătură cu un trecut necunoscut mie), cobora pe scara de vis-a-vis de intrarea casei noastre și rar ne vorbea, dar când o făcea, o făcea cu multă înțelepciune, câteodată oferindu-ne găluști cu prune și zahăr, pentru că ne vedea copii cuviincioși. Mama era liantul cu toată lumea, prețuia memoria colectivă și ne inculcase bunul simț și frica de Dumnezeu. ,,Numai mâine nu-i poimâine’’- așa că trebuia să pui serios burta pe carte. Părinții noștri nu avuseseră șansele noastre (unele, ce-i drept, oportunități auto-generate, pentru că tot mama spunea: ,,Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă’’).
Cum nu aveam element de comparație, zahărul candel înșirat pe o sfoară care nu trecuse testele de igienă, bananele verzi învelite în ziare și puse pe șifonier ca să se coacă, portocala de la Moș Crăciun, caramelele bulgărești, mascotele și savarinele, alunele coapte de noi în sare, șerbetul servit de mama în apă rece ca gheața, cu un șervet de pânză brodată, așezat cu grijă în poală (tabiet sinonim cu plăcerea râvnită), magiunul de prune făcut la Gheboieni tot de mama, parizerul pus într-o lipie coaptă pe plită, laptele de la vaca sorei tatei (de la Priseaca), fiert de mama în timpul săptămânii, sarailiile și plăcintele cu mere, supa cu găluști, toate făcute de mama, halvaua, covrigii însiropați, pateurile și plăcintele cu brânză (de unde se află acum CT Coffee), toate acestea erau, pentru noi, adevărate delicii. Cuburile acelea transparente, mari, de zahăr și țurțurii de gheață care atârnau de streșinile de la spatele Primăriei au fost și cauza vizitelor la dentiștii din Aleea Trandafirilor, unde mirosea a camfor, plumb încins și carii.
Copilăria este o stare de spirit, în care naivitatea și puritatea sunt coordonatele, dar și un modus vivendi, pentru că tare e bine să fii copil. Să te uiți la cer și să dansezi imaginar cu norii, să citești romane și să îți închipui că ești eroina principală, alături de Athos, să te întorci de la școală (unde ți-ai umplut capul cu slove și visuri) și să găsești mâncarea gata făcută de o mamă care pleca de acasă pe la 5.30 dimineața, ca să prindă o rată spre Șuța, unde preda orfanelor și elevelor cu dificultăți de învățare (multe, din familii destrămate sau crescute de bunici). Așa am crescut: cu iluzia că noi, copii de tată, fiu de miner și mamă, fiică de preot omorât la Canal, vom avea o viață mai bună, dacă ne vedem de treaba noastră și învățăm carte. Chiar dacă nu era multă mâncare sau puținul era raționalizat, noi, a doua generație încălțată (când l-au luat într-o dubă albă la construirea unui Canal în mijlocul Mării Negre, pe bunicul și i-au dat afară din școli, mama purta opinci) credeam că sistemul ne va permite să fim cea ce visam.
Mi-au plăcut istoria, româna, limbile străine… Tata, care nu avusese ocazia să învețe engleza (ci, mai ales, rusa), mă lua cu el la librăria din fostul ONT (peste drum de trecerea de pietoni spre Parcul Mitropoliei), să răsfoim împreună cărți și să îmi cumpere dicționare și cărți bilingve. Eram prima generație care făcuse cunoștință cu doamna profesoară Sindile, nevastă tânără de căpitan de vas. Entuziastă și cu o bună pronunție, doamna de engleză ne-a ajutat să punem bazele unor cunoștințe pentru o limbă pentru care și eu și Sorin, fratele meu mai mic, am avut har. Îngrijeam statuile de domnitori de la curtea Muzeului de lângă Turnul Chindiei. Scoteam buruienile, curățam bine locul și mergeam la spectacolele de teatru organizate chiar în camerele care, odinioară, fuseseră folosite de Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Vlad Țepeș, învățam să ne respectăm strămoșii și faptele lor. Datorită tatălui meu, eram parte dintr-o efervescență culturală care crea idei și oameni pregătiți. Mergeam cu mama să îi ascultăm tatei prelegerile de diriginte și profesor și unele mi-au rămas și acum în minte.
,,Numai profesoară să nu fii!’’, îmi spunea el, pentru că știa că a modela oameni este o responsabilitate enormă, iar salariile de profesori erau mici. Genele însă nu cunosc bariere economice și nici nu se dezmint. După ani de olimpiade de istorie cu premii naționale, aduși abrupt la un final datorat dizidenței politice ale aceluiași părinte care ne transmisese (nu numai nouă) dragostea pentru meseria de educator, cinci ani de inginerie chimică și un curs de pedagogie cu zece, făcut la București, mi-am înțeles cu adevărat, vocația: cea de profesoară. I had arrived at my destination.
Nu mă (mai) uit înapoi cu mânie. Anii aceia au fost formativi și identitari. Da, resursele noastre economice erau bine drămuite de mama, dar am avut marele noroc să fiu copilul părinților mei. O parte din copilul de atunci, născut și crescut în Târgoviștea de odinioară, trăiește și acum în mine.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
