Vorbe din cotidianitatea medie
79.
Un tânăr înalt, atletic, cu o cămaşă fluturându-i deschisă peste pantaloni, înaintează energic şi vesel către tine. Umeri lui laţi, de caiacist, sunt puţin aduşi către faţă, dând senzaţia de cocoşare voită. Dar de ce, care să fie cauza? Te dumereşti după ce-l depăşeşti şi-l priveşti din spate: cocoţat pe spatele prietenului lui, un motan frumuşel şi calm stă în cele patru picioare ale lui, fără să dea vreun semn de instabilitate sau oboseală. Se uită liniştit la trecători, cu masca imobilă a feţei speciei lor, deplin încrezător în mersul lipsit de sincope al tânărului purtător.
*
Toamna. Școala. Frunzele. Lumină mieroasă.
*
Artistul, romancierul mai ales, trăiește în mai multe lumi deodată. Întâi, se află în carne și oase în lumea numită „reală”, care mereu îi este strâmtă, de care mereu se declară nemulțumit. Această realitate s-a impus prin forța ei, dincolo de dorințele tuturor membrilor ei, îndeosebi de dorințele greu de cuprins ale artiștilor. Dar, odată încarcerați în necesitatea rațională a lumii prezente, ei simt nevoia de a evada din aceasta. Și astfel creează o alta, anume una care nu a avut destulă forță să prindă viață, poate o lume visată și pierdută. Putem spune că lumea imaginată de prozatori, poeți, muzicieni este una a visului. O alternativă salvatoare la cușca de fier a prezentului raționalist și necesar în care s-au trezit că trebuie să-și ducă viața de om supus vremurilor. Arta, deci, este o evadare.
*
Poate că tema actuală este una ce pare simplă: ai obținut libertatea, ce faci cu ea? Poți să construiești? Și ce anume? Răspunsurile care se înfiripă, nu decisiv, sunt destul de obscure. Dacă nu chiar depresive. Omul pare că, în epoca științei, nu mai poate construi. Devenit schematic, el demolează continuu. Își demolează propriul trecut.
*
Ceva, într-o epocă dată, plutește în aer. „Ceea ce plutește în aer” este indeterminabil, nu poate fi explicat științific sau sociologic. Cel mult, sociologia poate sta la originea romanului naturalist, doar că în el nu simți prezența indefinită a ceea ce plutește. Numai un ciudat, pentru masa sociologică, cum este artistul – poetul, muzicianul, artele legate de timp -, poate da viață a „ceea ce plutește”, depășindu-și epoca atât în extensiune, cât mai ales în intensiune, în adâncimile a ceea ce nu se vede dar se simte. De la înălțimea intangibilă a ceea ce plutește tot ce se află „jos” este comedie.
*
Sferă publică pulverizată. Anomie. Segregare. Dispariția publicului criticist. Apariția publicurilor spectaculare, fluctuante: „aici este trandafirul, aici trebuie să joci!”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
