PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Spre interior

STRANIA VALIZĂ A DOMNULUI SILBERSTEIN, de Cătălin Mihuleac, Editura HUMANITAS

   Poveștile scrise își (con)duc întotdeauna cuvintele spre interior, spre acele încăperi configurate de el în care pot fi cuprinse și în al căror spațiu își pot desfășura lent, fluent și vizibil mișcările și împrejmuirile lor, toate acele zgomote și reflecții pe care le primesc împreună cu luminile, cu umbrele amplificate în sunetele care răzbat mai departe de aceste spații și reușesc să treacă mereu într-un dincolo întotdeauna căutat și anunțat de autor odată cu fiecare răsfoire prin care se lasă sedusă povestea, adusă astfel în luminile lumii care îi primește și îi recunoaște cât mai multe dintre aceste adunate cuvinte și forfota lor.

   Cătălin Mihuleac se dezvăluie și se lasă în voia cuvintelor care îi poartă poveștile prin toate aceste spații închise sau deschise ale lumii, ale interioarelor și ale exterioarelor lor disponibilizate de aceste neobosite treceri, intuiții și căutări de a ajunge spre interior, spre locurile în care ecourile poveștilor lui se propagă, dar se și păstrează totodată. În Strania valiză a domnului Silberstein se lasă simțite și auzite cât se poate de multe ecouri ale vremurilor, ale istoriei și istoriilor lor, ale transformărilor și adăugărilor care au loc odată cu fiecare călătorie niciodată terminată a lumii și a personajelor sale, dar ascunsă de cele mai multe ori de privirile, de lecturile sau de apropierile noastre.

E-un loc în care muzicienii se produc scenic acompaniați de heruvimi în frac, iar pictorii imortalizează la șevalet aripi și puțișoare dintr-o lume mai bună, în timp ce scriitorii își înmoaie în cerneală penele smulse de pe târtița îngerașelor care văluresc în spasme mai pastelate ca frunzele toamnei…

   Toate cuvintele se așază în stările calde, dar nu calme, ale orișicărei călătorii spre interior, spre zonele în care aromele, culorile și fiecare nuanță disponibilizată a lor poate fi întâlnită și adăugată celui care atinge corpul umanizat și transfigurat de fiecare poveste a lumii care se poate învăța aici odată cu fiecare pas făcut mai departe pe harta desenată și pusă nouă la îndemână de Cătălin Mihuleac a poveștilor lui, ale destinelor care îl însoțesc în fiecare desfacere pe care o pune la cale a lumii sau a lumilor pe care le traversează personajele lui cu tot ce le însoțește în continuare ca adăugări la poveștile și întâmplările lor.

Arcuirea brațului prin aer, dublată de rotația pumnului pricinuită de consultarea ceasului, dezveli subtilitatea unei încheieturi de balerină. Pentru traficantul de simboluri Guillaume Silberstein, era mișcarea cu rol de certificat de naștere a grației celei mai fluide. Trebuia să fii fizician cu experiență ca să găsești în toată vulcanologia seducției un gest c-o forță comparabilă…

   Un carusel în care sunt (sur)prinse și dezvelite povești ale călătoriilor spre interior aduse în ele de Cătălin Mihuleac și multiplicate în așa fel ca fiecare transă a lor să poată fi explicată mai departe în cuvinte, în acele cuvinte care le explică, care le expune și le apropie de mișcările (firești ale) noastre, de împrejurările prin care își fac cunoscute și vizibile rotirile neconstrângătoare ale acestei delicate (cu)prinderi și ale necesarelor treceri prin căderile și urcările întreținute de mecanismele silențioase ale spunerii și expunerii lor. Oglinzi care se văd,  care se întâlnesc și își amestecă imaginile dislocând decoruri zdruncinate firesc de rătăcire și adăugată permanent cu aceste trouble-fêtes acceptate și răsturnate de istoriile lor (de)scrise în nuanțe cât mai alb-negru, sau cât mai color.

Nu-ncăpea vorbă că era mai mult decât marochiner, deși lucra cu materiale rezultate prin jupuirea necuvântătoarelor. Era mai mult și decât croitor, deși își aplica noțiunile de compoziție galantă pe stofă, pânză și mătase. Era mai mult decât giuvaergiu, deși adăuga lucrului său infiltrații metalice și mistificări de pietre ce păreau cu mult mai prețioase decât erau

Nu se putea spune că practica mai multe meserii într-una singură, ci că păstorea un harem cuprinzător de muze…

   Firescul și nefirescul se apropie, se contopesc și se expun împreună în această țesătură extravagantă pe care Cătălin Mihuleac o desfășoară în Strania valiză a domnului Silberstein, în această deschidere pe care el o lasă la îndemâna noastră spre interior, spre acel interior către care se îndreaptă mai mult sau mai puțin intenționat fiecare privire a cititorului implicat, a celui care intuiește și simte adâncimile poveștilor spre care se lasă adus și condus. Fiecare adăugare a fiecărei povești are în spate un joc de umbre întreținut de cuvinte care mai departe le pun în luminile în care își pot lăsa înțelese mișcările, gesturile, vibrațiile. O vrăjire urmată mereu de o dezvrăjire prin care ne sunt aduse în apropiere și la îndemână traseele spre interior, spre încăperile și spațiile lui bune de locuit.

În tulbureala pariziană lăsată-n urmă de război, o apariție stranie a fost semnalată în nopțile fără lună pe străzile pe care se aflau buticurile galonate de modă.

Amatorii de subiecte bune să înghețe sângele își astâmpărau curiozitatea din gura vagabonzilor insomniaci care, pentru un café allongé, un croissant și un aperitiv pineau, povesteau despre rătăcirile nocturne ale unei creaturi sfioase și-atât de slăbite, că-i spânzura pielea pe os de nici șapte tratamente cosmetice n-ar mai fi putut-o salva din ruină…

   Urcări și coborâri, ieșiri și intrări din acest (ne)firesc și (i)real univers plimbat într-un obiect mare sau mic cât o valiză, una în care încape și din care se revarsă în lume tot universul (ne)știut care mai departe se pune și rămâne în cuvintele poveștilor care ne poartă spre acest inerior (ne)identificat și fantastic, interior prin care este transportat și lăsat să se amestece cu fragmentele care îi pot aranja întremarea și întregirile necesare tuturor desfășurărilor și alăturărilor prin care se poate spune, lăsa văzut și înțeles. Observăm că în Strania valiză a domnului Slilberstein deschisă de Cătălin Mihuleac Există cuvinte ce umblă cu fruntea plecată prin cartierele mărginașe, ba chiar sordide ale dicționarelor. Uneori, însă, apare de undeva mâna unui scamator divin care le redă  demnitatea…, și astfel poveștile întreținute, crescute și propuse de ele ne (cu)prind și ne poartă mai departe cu tot cu această vrajă propusă de călătoria mereu visată spre interior, spre zonele întotdeauna adânci și (doar) presimțite ale lumii și ale poveștilor ei mereu căutate. Cătălin Mihuleac (ne) deschide și ne invită în acest spațiu scris și desăvârșit de poveștile pe care le-a întâlnit, cu care s-a lăsat mai departe amestecat, rătăcit, confundat.

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…