În Canada, multiculturalismul este prezent în toate domeniile vieții. Chiar și în spitale. Dar, deși neplăcut, uneori spitalul poate oferi un divertisment chiar și în momentele grele petrecute fie în secția de terapie intensivă, fie în salon, prin felul diferit în care asistenții medicali cu origini diferite își exercită meseria.
Personalul medical lucrează în ture de câte 12 ore, cei de zi vin la 7h30, cei de noapte la 19h30. Prezentarea în fața bolnavului e invariabilă: „Mă numesc… și voi fi cu dv. toată ziua/noaptea”. Practic, deși activitățile medicale sunt standardizate, în relațiile lui cu bolnavul intervine specificul cultural al ambilor.
Pacientul din secția de terapie intensivă e țintuit într-un pat ultramodern pe care îngrijitorul îl ridică sau coboară cu butoane, pat în care se întâmplă totul: dormitul (dacă nu ești trezit la fiecare oră din diverse motive), spălatul, întorsul de pe o parte pe alta, hrănitul prin tuburi, tratamentul prin perfuzii și altele.
În mod invariabil, zi si noapte, dormi sau ești treaz, se constată că ești prost poziționat pe saltea și că trebuie să fii mutat „mai sus”, manipulare care necesită două persoane. Și, dacă tot ești mișcat, de obicei noaptea pe la ora 2, ți se face și toaleta personală, ceea ce te trezește definitiv și, treaz fiind, le auzi, de exemplu, pe italience: „Ai văzut, tu, ce piele bună are asta?” „Da, nu-i rău.” „Și miroase bine!” „Da, e mai fină ca alții”.
Odată, o soră proaspăt coafată și cu un puternic accent british, în timp ce mă spăla cu gesturi elegante și calculate, îmi făcea filosofia vieții: „Cine zice că bolnavul are timp liber? Nu are: vine tot timpul cineva și ba îl spală, ba îl întoarce, ba îl întreabă cum se simte, ba îi ia temperatura, abia apucă să doarmă!” Aceste remarci erau pe la 4 dimineața. Eu nu puteam răspunde, aveam tuburi și în nas și în gură. M-a întrebat: „Vreți să vă spăl pe cap?” Întrebarea era ademenitoare, dar aș fi vrut să dorm. Cum o puteam refuza? Am zâmbit vag și a ghicit: „A, înțeleg vreți să mai dormiți, vin mai târziu”. A reapărut peste o jumătate de oră, trezindu-mă iar, și incredibilul s-a produs: am fost spălată pe cap în pat! Cred că, dacă aș fi vrut, mi-ar fi pus și bigudiuri! „Nimic nu e mai important în viață decât un păr scurt!” a exclamat satisfăcută, în final.
Tehnicienii în respirație, numiți RT (Respiratory Therapist) erau și ei foarte diverși: un japonez mi-a dat detaliile tehnice ale aparatelor (parca am înțeles ceva?), o canadiană anglofonă mi-a recomandat eliminarea secrețiilor din laringe prin „sucțiune” (un procedeu neplăcut), o filipineză, dimpotrivă, mi-a sugerat să tușesc natural și, în fine, o asistentă miloasă, originară din Quebec, m-a sfătuit să las totul în laringe, că ajută la vorbit!
În seara din ajunul celei de a doua operații a venit un asistent canadian englez care, cu o voce joasă și foarte serioasă mi-a spus: „Mă numesc John si sunt cu dv. la noapte. Vă rog să mă chemați la nevoie, aveți aici soneria”. S-a retras și a revenit după o oră: „Mă numesc John, uitați, aici e butonul, mă puteți chema oricând. Vă pun în perfuzie un somnifer. Noapte bună”. După altă oră, cineva mă trezește: „Mă numesc John, am venit să văd dacă dormiți. Să știti că vă urmăresc de afară, aparatele au monitoare peste tot, nu vă faceți probleme. Sunați-mă dacă aveți nevoie, vă mai pun un somnifer”. Iar a plecat, iar a venit, de fiecare dată mă trezea și se prezenta din nou. Până la urmă l-am întrebat (pe un bilețel, că nu puteam vorbi): „de ce îmi repetați numele de fiecare dată?” Mi-a răspuns: „Cum de ce? Ca să-l știți!”
În sfârșit, de o mare eficacitate a fost un indian. Spunând hotărât: „Patul omoară, omul e făcut să se miște, nu să stea”, m-a dezlegat de aparatele fixe, m-a atașat la unele mobile, m-a smuls din pat și m-a obligat să merg, chit că aveam pe mine uniforma tuturor internaților, o cămașă descheiată la spate. Mi-a ținut cămașa, ca să nu fiu indecentă, mi-a cărat anexele și m-a condus pe coridoare. Recunosc, a fost o spectaculoasă revenire la verticală!
Transferată, după zece zile, de la terapia intensivă într-un salon normal, am constatat aceeași diferență culturală la surori: filipinezele te ajută intuitiv, indiencele te stimulează cu umor (pe mine m-au poreclit „Mrs Bean”) să te îngrijești singur, vietnamezele sunt metodice și lucrează în ritm constant, nemțoaicele sunt organizate și punctuale.
Nu pot încheia fără să amintesc de o îngrijitoare care spăla pe jos, dar care mi-a atras atenția prin priceperea ei la toate. Venită în Canada în 1996 după ce lucrase ca soră medicală 20 de ani la Belgrad și, neavând bani pentru examenele de echivalare, s-a angajat pentru a-și întreține copiii. Azi copiii sunt studenți la medicină și e fericită pentru ei, dar suferă că, deși calificată, nu are voie să-i ajute pe bolnavi. La despărțire mi-a spus emoționată: „Povestea mea e tristă, dar dv. aveți acuma o poveste frumoasă, despre minunea vindecării!”
Lui John, Michelle, Lucia, Shawn, Ivanka, Hellen, Tuoi, Odette, Gerthrude, Selena și tuturor celorlalți, adâncile mele mulțumiri!
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
