TABLETA DE VINERI – Victor MIHALAȘCU – Reflecții actuale

O viziune interdisciplinară asupra societăţii postcapitaliste (3)

 

   „Faptul că astăzi cunoştinţele au devenit resursa, în loc de o resursă, face ca societatea noastră să fie postcapitalistă. Acest fapt schimbă – fundamental – structura societăţii. Creează dinamici sociale şi economice noi. Creează noi politici (…). Putem prezice un lucru: cea mai mare schimbare va fi schimbarea în cunoştinţe – în forma şi conţinutul lor; în înţelesul lor; în responsabilitatea lor; şi în ceea ce înseamnă a fi o persoană educată.” – (Peter Drucker).

   Continui analiza trăsăturilor posibilei societăţi post-capitaliste din articolele anterioare, realizată în spirit interdisciplinar, cu opinii despre raportul dintre viaţă spirituală – viaţă materială care este o temă perenă în istoria filosofiei universale şi inclusiv româneşti, complexă, şi – de ce nu – actuală şi respectiv locul şi rolul intelectualilor. Voi face referiri mai întâi la două lucrări consonante, deşi distanţate în timp, aparţinând scriitorilor Dimitrie Cantemir şi Hermann Hesse. „Gâlceava” înţeleptului cu lumea ne îndeamnă la analiza rolului domeniului spiritual, al intelectualilor în viaţa socială actuală bazată pe economia de piaţă în care interesele materiale predomină, dar şi necesitatea educaţiei tinerilor, ca şi a tuturor cetăţenilor societăţii democratice pe care vrem să o construim în spiritul valorilor eterne de adevăr, frumos, bine, dreptate şi altele. (Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, Editura Curtea Veche, 2018).

   „Lumea” nu este natura în opoziţie cu omul, ci lumea înşelătoare a aparenţelor, trecătoare şi amăgitoare, a frumuseţii, bogăţiei şi demnităţii şi care aduce omului profan multe beneficii desigur, dar şi necazuri precum boli, moarte, sărăcie. Conform lui Dinu Giurescu (historia.ro), în controversa cu sufletul, lumea (trupul) propune o perspectivă apropiată hedonismului antic. Beneficiile oferite de viaţa lumească nu durează – susţine Înţeleptul – în comparaţie cu adevărul şi binele eterne. De fapt, lucrarea lui Cantemir oferă două soluţii în disputa dintre spirit şi materie, microcosmos şi macrocosmos, şi anume cea hedonistă („Carpe diem”), trecătoare, şi stabilitatea vieţii viitoare, dar poziţia lui Cantemir este oarecum neutră dacă nu chiar optimistă pentru că susţine viaţa demnă situată la mijlocul dintre hedonismul neîngrădit şi penitenţa severă. Este o soluţie sub semnul religiei, aceea a moderaţiei: a nu duce o viaţă de ascet şi renunţare la bucuriile vieţii, dar a urma o cale înţeleaptă în care omul să placă lumii şi lui Dumnezeu. Cu cuvintele lui Cantemir: „De va putea cineva cu intriaga înţelepciune şi cu bună socotială în lume fiind, pe lume să chivernisească şi sufletul nebetejit şi neîntinat să – şi păzească, frumos şi minunat lucru ar fi, de vreme ce şi oamenilor şi lui Dumnădzău ar fi plăcut”.

   Revenind la Hermann Hesse, în opera sa fundamentală „Jocul cu mărgele de sticlă”, publicată ulterior la distanţă de 200 ani, în anul 1943, (la noi a apărut în Editura RAO, 1994), acesta îşi propunea ca şi Cantemir, ca ideal, împăcarea spiritului cu lumea, restabilirea armoniei dintre universul spiritual reprezentat de personajul său principal Josef Knecht şi cel material reprezentat de Plinio. Este o dispută între un om de lume şi politician şi un orgolios închistat în spiritualitatea şi esoterica lui exclusivistă, între o lume păcătoasă a egoismului şi a vieţii instinctuale şi una a spiritului în toată măreţia lui, a faptelor culturale. „S-a cerut în anumite epoci anterioare marcate de revoluţii şi războaie, susţine Hesse prin personajul său principal, ca intelectualii să se politizeze, să facă politică, să treacă de la catedră sau de la masa de lucru şi să fie soldaţi, dar dacă suntem gata să ne sacrificăm generalilor, poporului, pentru interesele zilei viaţa noastră spirituală, nu trebuie să sacrificăm spiritul însuşi, tradiţia şi morala spiritualităţii noastre… E un laş cel ce se sustrage de la obligaţiile, sacrificiile şi pericolele cărora trebuie să le facă faţă poporul său, dar nu mai puţin e laş şi trădător cel ce trădează principiile vieţii spirituale de dragul unor interese materiale, cel care, de exemplu să lase pe seama deţinătorilor puterii a decide cât fac doi ori doi! (…) Este o trădare să sacrifici oricăror altor interese simţul pentru adevăr, onestitatea intelectuală. Când în lupta dintre interese şi sloganuri, adevărul se află în pericolul de a fi devalorizat, falsificat şi siluit ca şi limba, artele, atunci unica noastră datorie ca intelectuali este de a ne împotrivi şi de a salva adevărul. Savantul care ca orator, profesor, spune cu bună ştiinţă neadevăruri, care sprijină cu bună ştiinţă minciunile şi falsificările, acela nici nu aduce foloase poporului său, în ciuda aparenţei de moment, ci grave prejudicii, îi alterează aerul şi pământul, mâncarea şi băutura, otrăveşte gândirea şi dreptatea şi dă astfel ajutor relelor şi inamiciţiilor ce ameninţă poporul cu pieirea. Spiritul e binefăcător şi nobil numai dacă respectă adevărul; îndată ce îl trădează devenind mercantil şi maleabil în faţa oricui, el întruchipează o putere demonică, ceea ce este mult mai rău decât bestialitatea animalică, instinctuală… De învăţători avem mai multă nevoie decât orice altceva, avem nevoie de bărbaţi care să înzestreze tineretul cu capacitatea de a măsura şi a aprecia şi care să fie pentru el modele în privinţa respectului adevărului, obedienţei faţă de spirit, slujirii cuvântului. Remarca se referă nu numai la şcolile de elită (N.B. seminarii teologice), ci şi la cele profane unde sunt educaţi şi formaţi orăşenii şi ţăranii, meşteşugarii şi soldaţii, politicienii, ofiţerii şi conducătorii de state, la vârsta când sunt copii încă şi educabili…”.

   Oare şi drumul lui Knecht, dinspre universul spiritual spre cel teluric, se întreabă în prefaţa lucrării Ion Roman, va rămâne înfundat ca la atâtea personaje din scrieri celebre? Gâlceava înţeleptului cu lumea, acest „judeţ al sufletului cu trupul”, după expresia lui Cantemir, va continua la nesfârşit? Răspunsul la această întrebare este aparent negativ, dar viziunea finală este optimistă, minunat sugerată printr-o jertfă a zidirii legendară din finalul cărţii. Tentativele cuplului Plinio Designori-Josef Knecht nu au eşuat decât aparent pentru că Tito, fiul lui Plinio, va fi tipul omului ce va reuni armonios, nu ca un Ianus cu două feţe, ci prin suprapunere şi contopire,îngerul şi demonul ce încă îşi încrucişează spadele în sufletul omenesc.

   „Intelectualul este în pericol să fie anexat de stat, să devină un scrib al faraonului, o unealtă a politicii” scria, făcând un remarcabil „arc peste timp”, filosoful Mircea Florian în volumul al doilea al lucrării sale, scrisă aproximativ în deceniul al șaselea al acestui secol și publicată postum, „Recesivitatea ca structură a lumii„, în capitolul intitulat sugestiv „Conducători și intelectuali”, și câtă dreptate și actualitate avea… Altfel spus, relația dintre puterea politică (factorul dominant) și puterea spirituală (factorul recesiv)… În opoziția recesivă, raportul factorilor este de subordonare între un factor dominant, primar, și celălalt recesiv, secundar, dar nu în sens reducționist biologic. Dualitatea recesivă nu presupune termeni de putere și valoare egală, ci unul, primul, prevalează asupra celuilalt, dar al doilea termen nu este dedus din primul, în sens reducționist monist. Florian pune accent pe dimensiunea axiologică a valorii, a semnificației și importanței termenului recesiv, care, deși este subordonat, are o semnificație existențială mai înaltă, de exemplu materia domină spiritul, care este recesiv, dar acesta are o semnificație majoră evidentă. Se știe că intelectualii nu au avut niciodată o funcție dominantă în societate, cu excepția supremației teocratice mai mult sau mai puțin durabile și nici nu au năzuit să se impună drept conducători ai societății decât cel mult în utopiile filosofice, remarcabilă fiind cea platoniciană.

    Una din tezele politice, actuale încă, din dialogul scris de Platon, Republica (sau despre drept), Editura Humanitas, 2025, la care face trimitere desigur neîntâmplător şi Hesse, este aceea că cei mai buni conducători sunt înțelepții, guvernând în interesul celor conduși, dar e puțin probabil ca o cetate să aibă asemenea conducători întrucât există mari diferențe între valorile celor două părți; guvernarea trebuie lăsată în grijă filosofilor care sunt cei mai drepți și ca urmare cei mai puțin coruptibili… În statul ideal aristocratic condus de înțelepții-filosofi imaginat de Platon, una din cele trei clase sociale este a conducătorilor-filosofi. Câteva excepții istorice nu infirmă regula, și ne referim la unii împărați precum a fost Marc Aureliu, filosof, scriitor, politician, sau regi, ori intelectuali contemporani din țările foste comuniste, precum a fost Vaclav Havel, scriitor, dramaturg, filosof, politician, poet, publicist, activist pentru drepturile omului, ultimul Președinte al Cehoslovaciei și primul al Republicii Cehe.

   În altă ordine de idei, nu oricine are diplomă de absolvire a unei școli este intelectual autentic și invers, pentru că scopul învățământului ar trebui să fie primordial formarea spirituală, și nu obținerea unei diplome. Intelectualul urmărește prioritar interese spirituale și nu materiale, dar mai ales iubește libertatea interioară întrucât nu îi plac comenzile din afară.  Iată de ce putem defini împreună cu Mircea Florian intelectualul ca „acea persoană care iubește adevărul” (Recesivitatea ca structură a lumii, volumul al II-lea, Editura Eminescu, 1987). Principala sa funcție este aceea de a lumina, de a trezi conștiințele. Problema care se pune ieri și azi și dintotdeauna este aceea a funcției practice a intelectualului, dacă respingem prejudecata apraxiei intelectuale.

   Enumerăm câteva aspecte ale eficacității practice a intelectualilor: sugestii, sfaturi, consiliere a celorlalți, inclusiv a conducătorilor, demnitarilor de la diverse nivele ale puterii politice, a candidaților la alegeri în campanii electorale, etc.; cercetarea însăși teoretică în vederea optimizării activității a domeniilor practice precum cel profesional, cultural, ONG – uri; participarea lor directă la viața publică, la cea politică, de exemplu, în cadrul partidelor și asociațiilor politice preocupându-se „să transfigureze cât de cât politica prin simțul veridicului, să o facă mai respectuoasă față de adevăr, dreptate, omenie”… Dar aceste preocupări sunt cu totul insuficiente și conduc intelectualii adesea la descurajări, decepții, demoralizare, amoralism și chiar corupție, pentru că ei devin ușor uneltele activităților economico-financiare, ale oamenilor de afaceri, Stăpânul-Ban, cum bine zicea Mircea Florian, strivind inteligența, degradând-o…

   Un fenomen manifestat la ambele categorii sociale analizate este plagiatul, adică o copiere neautorizată și care nu a fost dezaprobată. Sunt dezaprobate cazurile de fraudă precum cele ale studenților ce cumpără o lucrare de licență de la profesor, ori scriitorul profesionist care fură idei de la un altul, și nu de puține ori politicieni care uneori executând pedepse cu închisoare, ca și pe meleagurile noastre, obțin venituri din drepturi de autor, își asigura posturi sau promovări în funcție ori reducerea perioadei de detenție. Și totuși, susțin Gary Becker și Richard Posner (Simțul ieșit din comun, Editura Publica, 2015), dacă ceea ce este plagiat este o idee bună, plagiatul creează valoare, printr-o diseminare progresivă a materialului original, care duce mai departe ideea autorului original, și chiar mai mult, dacă plagiatorul adaugă propria lui contribuție la ideea plagiată și produce o muncă superioară. Însă distincția trebuie să fie clară între plagiatori care își asumă meritul pentru muncă altora, și falsificatori, unde unii creditează pe alții pentru nemunca lor. Desigur că ambele ipostaze există de mult timp, dar internetul și în general tehnologiile noi au ușurat atât plagiatul, cât și contrabanda. Un plagiator are acces astfel la material scris pe orice subiect, în timp ce contrabandiștii pot descoperi tipare și produse pe care le pot copia și pentru care pot găsi client pe e-mail și prin site-uri web. În plus, este dificil să fie detectați întrucât numărul de surse potențiale este imens, ca și numărul alternativelor pentru falsificatori. Detectarea acestora este și mai dificilă întrucât piețele au devenit globale, iar multe țări în curs de dezvoltare nu vor de fapt să implementeze protecția prin drepturi de autor și patent în ceea ce privește produsele manufacturate (mă refer aici la dreptul de proprietate intelectuală și cel de proprietate industrială). Însă, în afară de respectul adevărului – pe care vor să îl imprime intelectualii membrilor societății democratice, deschise, globale, inclusiv conducătorilor, demnitarilor, politicienilor -, măsura libertății ca o valoare fundamentală, o dau discuția, dezbaterea de idei, inclusiv în acești ani electorali din diverse țări europene, inclusiv România.

   Dezbaterea, ca metodă de stimulare a inteligenței în căutarea adevărului și verificarea solidității convingerilor participanților la dialog, este o acțiune tranzitivă de la o persoană la alta (altele) de influențare prin comunicarea opiniilor și argumentelor pe care vor să le susțină.

Filosoful Mircea Florian propunea ca reguli ale dezbaterii intelectuale câteva, valabile și în actuală etapă a societății noastre marcată de multe confruntări electorale, și anume: nimeni nu deține adevărul absolut și definitiv; polemica trebuie subordonată obligației de a ataca adversarul în latura cea mai solidă a afirmațiilor lui, și nu în latura secundară, conjuncturală, slabă; considerarea partenerului dezbaterii ca adversar vrednic de stimă și chiar colaborator în găsirea adevărului, nu ca dușman; presupunerea cel puțin virtuală a unui adevăr comun; să știm despre ce este vorba, despre conținutul esențial al temei, dar și despre simpatiile și antipatiile partenerilor; să apreciem pozitiv rezultatele dezbaterii, nu dezbaterea însăși; pentru că aceasta este mijlocul, nu scopul însuși care este cercetarea, obținerea adevărului.

   Aş mai putea adăuga, ca o concluzie asupra eticii dezbaterii, ceea ce susține Hannes Stein în lucrarea „Cum să ai întotdeauna dreptate”, Editura Nemira, 2009, că unul din scopurile dezbaterii este „pentru a avea dreptate, pentru că vrem să eradicăm opiniile greșite, să ne afirmăm în fața celorlalți, să ne simțim bine… De aceea, cine nu e pregătit să își radă partenerul de discuție cu tunetele și fulgerele spiritului, cui îi este teamă de furtunile polemice purificatoare, ar face bine să rămână acasă, după sobă, cu inima lui de iepure fricos cu tot”. O opinie în consens cu cea a filosofului raționalist contemporan K. Popper care susține că obiectivul căutării adevărului solicită imaginație, încercare și eroare, ambele conducând la descoperirea treptată a prejudecăților noastre, și desigur discuție critică (Karl Popper – „Conjecturi și infirmări. Creșterea cunoașterii”, Editura Trei, 2000).

Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de Centrul Român pentru Educaţie Economică (C.R.E.E.) în parteneriat cu National Council on Economic Education (N.C.E.E.) din S.U.A. şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius”din Constanţa.