EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Bojdeuca  

   Unii dintre noi uită de unde au plecat și se umflă în pene, așa, ca păunii. Nimic nu le mai convine. Occidentul emulat la maxim, dar fără experiența trăirii în Occident, vestul în variantă estică… Marea nu mai este suficient de caldă vara, faleza e neîncăpătoare, plaja nu este ocupată de șezlonguri gratis (niciun resort sau timeshare nu le oferă în Vest, fără o plată a mentenanței pentru săptămânile de proprietar), mâncarea e insuficientă, iar oferta e limitată. Banul, ochiul dracului, ar trebui să dicteze, nu? Dacă dai, ar trebui să ai. Unde sunt biletele de sindicat? Dar cele de pensionari? Le vor și gratis aproape și comparabile cu vacanțele din Grecia, Turcia, Spania sau Italia. Sindicatele, ca și inexistente în țările în care trăim, nu oferă nici recuperări terapeutice, nici bilete la mare sau la munte. Undeva între Est și Vest, unii nu își mai găsesc locul și vor mai mult, pe bani mai puțini.

   Scrie bietul Labiș în poezia sa, ,,Amintiri’’:

,,Dar că păstrez de-atuncea un bulgăr prețios

Pe care-apoi in straturi s-a prins substanța vie,

O știu, căci amintindu-mi zâmbesc înduioșat

Și-i și mândrie-n zâmbet, nu numai duioșie.

 

Când trec prin ploaie toamna și plouă cu noroi

Și drumul lung de țară și frigul mă-ntărâtă,

Cu-al amintirii zâmbet pășesc înviorat

Și cu copilăria naivă, hotărâtă.’’

   M-am născut la oraș și am locuit în căsuța cu cerdac de pe Calea Câmpulung (vis a vis de acea locație se afla tot o simigerie), dată mamei, de străbunica. ,,Lasă, maică, că am eu casă la Târgoviște’’, îi spusese mamei. Furios, cumnatul de la țară  (instalat cu mătușa unde fusese odinioară hanul străbunicii), îi scrisese mamei, spunându-i că procedase ca vulpea cu soborul. Tata, profesor de română, i-o corectase cu pix roșu și i-o trimisese înapoi. Așa am copilărit eu câțiva ani în ,,bojdeuca’’ cu cerdac. Noaptea se auzeau câinii lătrând amenințător, neîncetat, pentru că ne aflam aproape de Șanțul Cetății, care își afla acolo capătul. De foarte mică am urmărit ce însemna să ai o curte și o gospodărie, pentru că mama era harnică și self-sufficient. Creștea păsări și îngrijea grădina în care pusese de toate: cartofi, teci, viță de vie, zmeură, căpșuni, salată… Mama era de la Gheboieni, iar bunicul, preot martir omorât la Canal, îi pusese la muncă. Studiile ca studiile, dar trebuia să știi și să sapi, să semeni și să culegi roadele. După moartea bunicului și datul afară din școli (pentru că erau copii de ,,chiaburi’’), fiecare din cei șase copii a trebuit să își facă un rost, când sistemul îi prigonea și alternativele erau foarte limitate.

   Mama era frumoasă și inteligentă și voia să se facă profesoară. Primul ei prieten, bărbat bine, a fost din păcate de părere că femeia putea sta acasă, întreținută de bărbat, pentru că „dacă toți am face facultate, cine ar mai trage ciubotele?’’ Când a plecat în armata aceea lungă, obligatorie, a apărut tata. Fearless și fiu de miner, tata era deja student la Universitatea din București și preda ca suplinitor în satele din jur. Mama s-a hotărât să dea și dânsa la facultate. Între postul de suplinitor pe diferite catedre și studiul pentru facultate, și-a îndeplinit visul de a deveni profesoară. S-a și căsătorit cu tata și, când m-am născut eu, tata m-a comparat cu o lingură mai mare, pentru că mama jucase tenis de masă în pantofi cu toc, alunecase și, din burtica dânsei, am apărut eu prematur, la vreo două kilograme și două sute, cu mucozități pe hilul pulmonar stâng și cordonul ombilical strâns în jurul gâtului. Tot în spital, o femeie care se pricepea mi-a făcut găuri în urechi și mi-a pus biluțele acelea de aur, gravate, pe care le am la păstrare. M-am născut cu un semn pe frunte, care imita floarea de mușcată, semn care a dispărut mai târziu, ca un mic blestem (spunea mama) pentru că ar fi furat un fir de mușcată dintr-un ghiveci. Blajină și cu frică de Dumnezeu, trebuie că pentru mama furtul firului de floare fusese o adevărată nelegiuire.

   Tata a devenit tot mai ocupat cu orele de la liceu și la școlile post-liceale, iar eu, numai de-o șchioapă, o urmăream pe mama, săraca, cum robotea în curte, spălând rufele de mână cu leșie, crescând doi copii apropiați ca vârstă (fratele meu s-a născut un an și jumătate mai târziu) și alergând să prindă câte-o găină zăpăcită, care, dacă ar fi ieșit din curte prin gardul casei, ar fi fost călcată de o mașină și nu ar fi mai folosit la nimic. Hrana noastră s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Așa de determinată era săraca mama, încât s-a tăiat rău la degetul din mijloc al mâinii drepte, când o găină se smucise violent, ca să nu fie pusă în ciorbă. Mă uitam trăsnită la pasărea cu gâtul tăiat pe jumătate, cum alerga disperată, dând ocol curții, de parcă soarta nu i-ar fi fost deja pecetluită.

   Hăinuțe sau ghetuțe noi primeam numai de Sărbători. Mama, croitoreasă iscusită, îmi cosea rochițe cu două fețe, sau le modifica pe cele câteva de la o verișoară mai mare, al cărei tată era inginer la mina de la Mărgineanca și avea salariul mai mare decât cel de profesor. Într-una din aceste rochițe, stau rezemată de mobila făcută la Caragiale, zestrea mamei de la bunica, picior peste picior, așa, ca domnișoarele. Făceam piruete în fața tatei, când își ridica capul din extemporale și mă alintam, când îmi spunea: ,,Vai, draga mea, ce frumoasă ești!’’ Cu el însă aveam să dau cele mai mari bătălii, pentru că tare o mai iubeam pe mama, care era o sfântă de pus într-o icoană, iar la școală eu trebuia să fiu un exemplu de copil.

Poza cu pricina…

   Toamna ploua și timpul se înăsprea. Adierea vântului de vară, care ne mângâiase odinioară alene sub cireșii și alunii din curte, acum se transforma în cuțite care tăiau rece în hăinuțele noastre, așa că mama ne tricota flanele, pantaloni, mânuși și căciuli din lână de oaie. Ghetuțele le înnoroiam în drumurile neasfaltate. Iarna luam sania și ne duceam pe Șanțul Cetății, la derdeluș (recent o doamnă care vinde ziare între trecerea de pietoni spre Mitropolie și clădirile unde era odinioară ONT-ul, m-a recunoscut de la săniușul din copilăria de pe Câmpulung). Mama încălzea mâncarea pe vatră. Serile ieșeam afară în pridvorul micuț. Parcă nu erau căldurile de acum. Sorin avea un căluț de plastic grozav, așa, ca un imaginar Făt-Frumos, iar eu, o păpușă mai mare cumpărată de tata când am împlinit trei ani. Eu nu înțelegeam pe atunci, viața. Mă uitam în jur și mă miram ce repede alergau norii și ce urâți erau gândacii de Colorado de pe cartofii cultivați de mama. Tot dânsa depusese cinci mii de lei pe un carnet de CEC și câștigase o mașină (un Renault care trebuia să fie roșu). Tata și-a luat primul carnet și, după ce a bușit-o, au vândut-o și au luat, cu împrumut de la bancă, casa din spatele Primăriei. Cu păpușă cu tot, la trei ani, plecasem cu tata la Pucioasa, unde se îndrăgostise de o asistentă medicală, acolo, la băi, pentru că biata mama nu mai putea cu doi copii și serviciu. Episodul acesta tumultuos a durat puțin, pentru că mama s-a jelit rău după mine și tata m-a adus repede înapoi. S-a adus și pe sine, pentru că aceasta fusese doar o           (primă) aventură, iar o femeie așa frumoasă și grozavă ca mama nu mai găsea el așa ușor.

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…