TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Empatismul (IX)

Poezia

   Poezia ne pune, ne propune întotdeauna o întoarcere la dialogul  despre lucrurile cu adevărat importante, la modul (și modurile) în care își apropie cel mai bine stările și/sau trăirile vechi ori noi care o compun, care mai departe îi creează evenimentele care i-o bulversează, care i-o (re)scriu și îi fac cunoștință cu mereu noi așezări și interpretări ale lor. Timpul, viața sau moartea sunt decorul perfect pentru manifestările poeziei, sunt momentele care fac să se deschidă porțile și separarea dintre lumi să dispară. Toate se mută firesc din trecut în prezent și, de cele mai multe ori rămân pentru totdeauna și aici, și acum.

   Poezia se scrie și poate să facă vizibil un balans discret între realitate și componentele ei, între vis și părțile lui care puteau rămâne ascunse, lăsate într-un fel niciodată cunoscut sau apropiat de întuneric. Aproape toate momentele ei scrise (ne) impun un ritm cinematografic cu imagini decupate perfect lăsate să plutească mult și lung în privirea celui care le citește, le simte, le privește. Cuvintele au alăturări stricte uneori, au o ordine impusă și așa evită orice urmă de monotonie lăsând textul poetic să spună, să se expună ca unele posibile încremeniri ale lui în imaginația cititorului. Versurile impun o lectură sacadată, o lectură întreruptă intenționat pentru a ne apropia cuvintele cât mai mult și pentru a le aduce cât mai aproape de ochiul (devenit corp) al nostru, al cititorului.  

   Poezia (nu) lasă multe posibilități pentru rătăciri, pentru nuanțe, alege des frustul ca mod de exprimare, de impunere, de acaparare, nu desface falduri și nu deschide pliuri, poezia opacizează lectura pentru a aprinde și pentru a (ne) intensifica trăirile. Fiecare trăire în parte. Stările confuze și de confuzie sunt mereu pline de dramatism, caută ieșiri și rezultă izbucniri ale celor mai ascunse trăiri interioare. Poezia ne aduce firesc la întâlnirea dintre naștere și prelungirea ei, dintre naștere și moarte, iar între aceste momente ale vieții trăiesc fantasmele care populează și compun firile (ne)liniștite. Toate se caută și caută să se găsească, să se recunoască sau să adune imaginile care pot să le compună și să le impună în tot acest (con)text.

   Dacă nașterea are rol de împlinire, moartea face ca viața celor din preajmă ei să fie plină de un fel de suspans, de momente în care luciditatea este extremă, dureroasă. Cuvintele poeziei nu sunt întotdeauna de ajuns, de ajutor și nu întotdeauna ajung la capăt pentru a-și face simțit mesajul, fiindcă trebuie tot timpul făcut un efort în plus de către cititor, efort care îl prinde definitiv în plasa fiecărui poem citit. Poezia este întotdeauna plină de noduri și încărcată de semne și, în același timp, aduce după ea un șir nesfârșit de elegii, de son-uri răzlețite de tristețe și de însingurare dând vocii care se lasă auzită tonuri marcate și de bucuria pe care ne lasă să o simțim, să o vedem, să o citim. Poezia are o doză destul de mare de cruzime, de imagini care fac privirea să se întoarcă forțat spre interior, în camerele închise ale sufletului, camere sugerate de imagini parțial sugerate și (tot)parțial luminate.

   Zgomotul lipsește deseori de aici, poemele se petrec, se scriu într-o liniște cum este cea subacvatică, lichidă și grea în același timp. Absența zgomotului din poezie creează și face simțite stările caracteristice spunerii sincere, a cuvintelor tari, a literaturii încărcată de curajul de a o folosi în scopul impunerii mesajului ei. Așa este poezia scrisă sub clopotul de sticlă care izolează, dar care ne lasă să vedem. Poezia este mereu nouă, este frumoasă, este dură, are ascuțimi destul de tăioase, dar și imagini care sperie și înfrigurează, dar tot aici, tot în poezie găsim și descoperim disponibilitatea de a ne impune curajul necesar fiecărei salvări, fiecărei evadări și grația care poate conduce în liniște și cu bine la însingurarea necesară ieșirii la liman, la fiecare capăt care ne apropie de lumină, de căldură și de cât mai multe dintre stările ei lungi în care încăpem, în care este plăcut să rămânem pentru a ne obișnui definitiv cu aceste delicate atingeri.