POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Mici însemnări despre mari artiști

Alice Munro – maestra nuvelei contemporane

   Există o geometrie tainică în destinele femeilor care scriu. Alice Munro nu a căutat literatura în marile saloane pariziene și nici în cafenelele zgomotoase din New York; a găsit-o la margine de lume, în Ontario. Privită de departe, se vede o viață simplă, de o cumințenie provincială. De aproape însă, descoperi sub suprafața netedă a aparenței, cu totul altceva.

    Alice Anne Laidlaw s-a născut în vara anului 1931, pe 10 iulie, în Canada, la Wingham, Ontario. Un teritoriu aspru, în care dominantele erau munca fizică și severitatea aproape religioasă. Familia avea o fermă la capătul străzii Josephine, într-o zonă numită Lower Town / Orașul de Jos, chiar la confluența râurilor Maitland și Campbell’s Creek. O zonă săracă, neasfaltată, locuită de muncitori și oameni de la marginea societății, complet diferită de centrul orașului Wingham, unde locuiau familiile înstărite. Bariera socială a fost resimțită puternic de Alice când a mers la școală. Tatăl ei / Robert Eric Laidlaw – creștea vulpi și nurci pentru blană. Copilăria lui Alice a fost marcată de mirosul specific al fermei, de hrănirea animalelor cu măruntaie și de sacrificarea lor toamna. Când piața blănurilor s-a prăbușit la începutul anilor ’40, afacerea a dat faliment, iar tatăl s-a angajat paznic de noapte la o fabrică din zonă. Era un om tăcut și sever care practica pedepsele corporale, un obicei des întâlnit în epocă. Alice a fost deci victima bătăilor lui în copilăria pe care și-a trăit-o acolo. Mama /  Anne Clarke Chamney Laidlaw – o fostă învățătoare care suferea de boala Parkinson. O prezență tragică și apăsătoare. Într-o casă în care vulnerabilitatea era o slăbiciune nedorită, mica Alice a învățat să observe, să tacă și să memoreze fiecare tresărire a chipurilor din jur. Pe măsură ce starea mamei s-a agravat – pierderea controlului muscular, dificultăți de vorbire-Alice, fiind cea mai mare dintre cei trei copii (avea un frate, Spencer, și o soră, Sheila), a preluat treptat toate îndatoririle casnice: gătitul, spălatul hainelor la mână, curățenia și îngrijirea mamei.

   Există locuri pe pământ care nu se măsoară în kilometri ci în greutatea tăcerilor pe care le poartă în ele. Pentru mica Alice Laidlaw, crescută la marginea orașului Wingham din Ontario, lumea nu era un simplu punct pe hartă ci o pânză subțire întinsă între două tărâmuri: rânduiala aspră a unei comunități presbiteriene și sălbăticia neîmblânzită a propriei sale imaginații. Copilăria i-a purtat mirosul de noroi al fermei de vulpi argintii a tatălui său, izul de blană umedă și cel de hârtie veche de carte — un amestec de pământesc și divin, de supraviețuire brutală și visare secretă. Așa cum râul Maitland își croia drumul printre malurile lui argiloase, tot astfel viața micuței Alice curgea la granița dintre două teritorii. De o parte, orașul elegant, cu case îngrijite și reguli nescrise despre ce are voie o femeie să gândească sau să spună; de cealaltă parte, ferma din Lower Town, unde sărăcia și munca fizică nu lăsau loc pentru nimic altceva. Alice a învățat de mică o lecție: lumea e alcătuită din straturi invizibile. Oamenii purtau măști de pudoare duminica la biserică dar în spatele ușilor închise existau pasiuni reprimate, invidii străvechi și tristeți nenumite. Boala mamei sale nu a fost doar o dramă personală ci și prima ei lecție despre fragilitatea condiției umane. A înțeles că trupul poate deveni o închisoare dar mintea rămâne un teritoriu infinit dacă înveți să-i păstrezi cheia.

   Alice a început să citească pe ascuns, la lumina unei lămpi slabe, devorând povești care o țineau departe de  ferma în care trăia. A descoperit apoi că poveștile din cărți nu erau de ajuns — trebuia să le scrie pe ale ei, să le infuzeze cu viața reală, uneori crudă, pe care o vedea în jur. A început să scrie în minte în timp ce mergea pe drumul lung spre școală. Fiecare vecin devenea un personaj complex; fiecare casă modestă ascundea un labirint de secrete. Copilăria lui Alice Munro nu a fost o poveste idilică ci perioada în care a început să se contureze una dintre caracteristicile definitorii ale artei ei de mai târziu: capacitatea de a privi în străfundul sufletului uman și de a găsi extraordinarul ascuns sub mantia celui mai obișnuit cotidian.

   A urmat școala primară și apoi liceul Wingham High School. O elevă excelentă dar retrasă. Se simțea foarte des privită batjocoritor de colegii din „orașul de sus” din cauza hainelor ei cârpite și a originii modeste. Pentru a avea intimitate, Alice dormea într-o cameră neîncălzită de la etajul fermei. Iarna se învelea cu straturi groase de plăpumi și citea la lanternă sau la lumina lunii. A fost fascinată de autoare precum Lucy Maud Montgomery, autoarea cărții Anne of Green Gables, și de marii clasici englezi, Charles Dickens și surorile Brontë. La 11 sau 12 ani a scris prima ei poveste lungă – o imitație a romanului Ochi de șoim de Walter Scott.

   În 1949, la 18 ani, a terminat liceul ca șefă de promoție și a obținut o bursă de doi ani la University of Western Ontario, singura ei cale de a se salva și de a părăsi mediul restrictiv din Wingham. La 20 de ani, dorind să scape definitiv de sufocantul ei oraș natal, Alice se căsătorește cu James Munro. A fost însă nu doar o evadare albă, îmbrăcată în rochie de mireasă ci și o intrare într-o nouă colivie. S-au mutat în Victoria, unde au deschis o librărie numită Munro’s Books – un loc ce avea să devină legendar, dar care pe atunci însemna doar muncă epuizantă. Scriam pe apucate, povestește ea mai târziu. Între alăptat, spălat vase și cumpărături. Când copiii dormeau câte o oră, eu furam bucăți de timp și le transformam în povești. Din această căsnicie s-au născut patru fiice. Una dintre ele a murit la 15 zile după naștere. Nu a fost însă doar mama casnică și scriitoarea disciplinată pe care o descriau ziarele. Sub portretul ei senin se ascundea o femeie cu dorințe intense, care refuza să fie prizoniera unui mariaj stins. În anii ’70 Alice a făcut un pas de o îndrăzneală uriașă pentru acea epocă: a divorțat, s-a mutat înapoi în Ontario și și-a revendicat libertatea. Nu a rămas singură pentru mult timp. S-a îndrăgostit de Gerald Fremlin, un fizician și geograf pe care îl cunoscuse încă din facultate.

   Cea mai întunecată și controversată pagină din viața personală a Alicei Munro avea să iasă la iveală însă abia după moartea ei survenită în mai 2024. Fiica sa, Andrea Skinner, a dezvăluit public că a fost abuzată sexual în copilărie de către Gerald Fremlin, cel de-al doilea soț al lui Alice. Când Andrea i-a mărturisit mamei sale acest adevăr teribil, Alice a ales să rămână alături de soțul ei, trecând sub tăcere trauma fiicei sale. Această poveste zguduitoare a aruncat o umbră tragică și paradoxală asupra autoarei: femeia care decoda cu o precizie chirurgicală cele mai ascunse abuzuri, hipocrizii și tăceri din societatea patriarhală a ales, în propria-i viață, tăcerea complice, pentru a-și proteja liniștea. În timp ce marii scriitori ai lumii ridicau palate din romane-fluviu, Alice Munro sculpta miniaturi din fildeș. A refuzat aproape complet forma romanului, devenind o maestră a povestirii scurte și a nuvelelor. Proza ei nu este o succesiune liniară de evenimente ci mai degrabă o pânză de păianjen pe care picură stropi de rouă. În volume precum ,,Prea multă fericire”, ,,Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” sau ,,Dragostea unei femei cumsecade”, viața pare banală până când Munro deschide o ușă interzisă. O povestire de-a ei poate începe în prezent, poate aluneca 30 de ani în trecut printr-un singur adjectiv și se poate încheia cu o privire aruncată spre viitor, lăsând cititorul fără respirație. Munro nu are nevoie de crime sau de evenimente grandioase pentru a crea suspans. Un gest greșit la o petrecere, o scrisoare neridicată la timp sau o privire furată între doi străini sunt suficiente pentru a dărâma un univers.

   În 2013, Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, numind-o „maestră a nuvelei contemporane”. Era prima dată când o scriitoare canadiană primea această distincție și una dintre rarele dăți când premiul recompensa exclusiv genul scurt. Munro a fost, în esență, un alchimist al memoriei. A luat lumea micilor orașe canadiene, cu bârfele, prejudecățile și tragediile lor nevăzute, și l-a ridicat la rang de mitologie universală. A arătat lumii că în bucătăria unei femei obișnuite se pot da bătălii la fel de mari și de sângeroase ca pe orice câmp de luptă din istorie. Viața ei – cu strălucirea premiilor, dar și cu umbrele grele ale alegerilor personale – rămâne la fel ca una dintre povestirile sale: imposibil de judecat în alb și negru, plină de nuanțe, de slăbiciuni omenești și de un adevăr brutal care te urmărește mult timp după ce ai închis cartea.

 

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…