Arta a avut, aproape dintotdeauna, și o dimensiune decorativă. Și-a găsit locul pe pereți, în case, pe obiecte, în haine și bijuterii, a însoțit ritualuri, ceremonii, mese, sărbători sau simple gesturi de zi cu zi. Nu este nimic greșit în a ne dori să trăim înconjurați de lucruri frumoase și nici în a alege o pictură pentru că se potrivește într-un anumit spațiu. Totuși, poate apărea o problemă atunci când relația noastră cu arta se limitează doar la suprafața lucrurilor.
Astăzi, arta circulă cu o ușurință imposibil de imaginat în alte epoci. O pictură poate deveni imprimeu pe o rochie, fundal de telefon, sacoșă de pânză, cană, husă de laptop sau decor pentru o cafenea. Fragmente din tablouri celebre apar în campanii publicitare, pe coperte, pe ambalaje, în postări de social media. Uneori ajungem să recunoaștem mai repede imaginea decât autorul ei, iar alteori cunoaștem numele artistului fără să fi privit vreodată cu adevărat lucrarea sau să știm ce a pictat. De exemplu, nu de puține ori am auzit oameni care credeau că Picasso a fost un pictor renascentist.
Toate aceste aplicări pe obiecte pot fi, până la urmă, niște forme de apropiere față de artă. Un tricou cu o reproducere poate duce la descoperirea unui pictor, un film poate trezi interesul pentru o epocă, o fotografie văzută întâmplător poate deveni începutul unei pasiuni. Arta nu își pierde, în mod necesar, din valoare dacă este dată jos de pe un piedestal pseudo-elitist, coborând în viața de zi cu zi.
Există însă și situația în care ea ajunge să funcționeze mai degrabă ca o marcă a unui statut cultural. O carte așezată strategic pe masă, un album deschis într-un interior atent fotografiat, un poster ales mai ales pentru prestigiul numelui de pe el pot spune multe despre imaginea pe care vrem să o proiectăm. Din păcate, ea spune, uneori, mult mai puțin, despre relația noastră reală cu acel lucru.
Totuși, întâlnirea cu arta presupune ceva mai greu de cuprins într-un cadru instagramabil: timp, curiozitate și disponibilitatea de a rămâne în fața unei lucrări chiar și atunci când nu ne oferă imediat o explicație sau când ne intrigă. Uneori presupune să ne plictisim puțin, să nu înțelegem, să revenim, poate să trecem peste reacția inițială de respingere, să descoperim după ani că un tablou care nu ne-a spus, la un moment dat, nimic, acum ajunge să ne transmită ceva.
Poate aici se află diferența dintre artă și accesoriul cultural. Accesoriul ne completează imaginea și se potrivește cu ceea ce vrem să arătăm. Arta, atunci când îi permitem, ne poate ajuta să explorăm ce vrem să ascundem. Poate tulbura, poate contrazice, poate scoate la suprafață o amintire pe care nu o căutam sau poate pune o întrebare pentru care nu avem încă răspuns. Și poate că nici nu contează atât de mult de cum începe apropierea. Uneori, o reproducere cumpărată pur și simplu pentru că arată bine pe un perete poate deveni începutul unei curiozități adevărate. Important este ca, din când în când, să fim dispuși să privim și dincolo de primul strat.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
