Cum știu că este timpul meu? Ce este bucuria? Ce este surprinderea? Care e timpul meu? Este un timp pe care-l trăiesc doar eu? Cum putem fi în timpul cuiva? Cum poate cineva să fie în timpul nostru? Ce este timpul prezent? Este în primă instanță și cel mai adesea un timp al distanței. Este distanța care nu neagă o așteptare și nu arată o absență. Este un timp fără plecare și fără întoarcere. Este un timp simplu, timpul de acum.
Cum știu eu să trăiesc în timpul meu, timpul a ce este doar aici și acum? Timpul acesta este și unul al distanței între mine și lume, și ceilalți. Uneori el poate fi timp al absenței distanței din lume între mine și ceilalți, și celelalte fapte sau evenimente ale lumii. Ce este timpul și este tot din aceeași „poveste”, atunci când simțim o trăire pe care ne-o dă un loc sau o secvență? Uneori se întâmplă, parcă, atunci când ne aflăm din întâmplare în preajma cuiva, să „simțim lumea ca el”, ca atunci când mergi în ritmul pașilor cuiva pe o stradă aglomerată și, fără să-i vorbești, începi să privești vitrinele și cerul exact prin ochii lui. Uneori, ne aflăm parcă dincolo de timp, când trecem sau ne oprim într-un loc care ne atrage cu un farmec și pare a ne „spune” despre ceva, ca o bancă veche sub un tei, care pare că păstrează șoaptele tuturor celor care au stat acolo înaintea noastră. Alteori, timpul m-a surprins cu împliniri care nu erau în așteptările mele la acel moment, în acea privință. Surprinderea e, atunci, bucuria pentru întâlnirea între un rezultat bun și împlinirea pe care mi-o aduce.
Uneori între mine și lucrul dorit de mine sau „obiectul dorinței” se află o distanță pe care speranța de apropiere și așteptarea mea o depășește. Alteori, trăim într-un timp care pare suspendat, al unei absențe, când distanța pare că ne desparte de lucrul dorit. Uneori, putem alege despărțirea în fața distanței cu ceva sau cu cineva, alteori așteptarea, fără sfârșit… Toate acestea cer o răspundere asumată pentru ce e și cine e în timpul meu, pentru cum sunt și cum trăiesc în timpul meu.
Oare distanța se află, ca un „spațiu” nedefinit între mine și „obiectul dorinței” sau apare în acel timp și aparține timpului? Poate exista un „prag” între aici și acum, și atunci și acolo? În ce fel? Poate așa cum pragul unei uși desparte întunericul nopții de lumina din casă, oare ce desparte clipa de acum de amintirea de atunci? Pot să știu că există „atunci, acolo”, dar nu știu dacă acum poate fi „acolo” sau „atunci” să fie aici. Și există posibilitatea, oare, în vreun fel, de a ne întoarce „acolo și atunci”?
Există prea târziu, există timp pierdut, al uitării, timp al așteptării, al apropierii, al întâlnirii. Plecarea aparține altui timp, ea e o trecere dintr-un timp, altundeva. Întoarcerea se petrece aici, în acest timp. Timpul, oricum ar fi, nu se poate întoarce. Există un timp al distanței, când nu cunoaștem încă sau „pierdem din vedere” ce este important și semnificativ în căutarea și pe drumul nostru. Există timp a ce am pierdut și poate că există un „loc” al lucrurilor pe care le-am uitat. Și este și un timp al regăsirii, al întoarcerii. Este atunci când distanța dispare, cea dintre aici-atunci și acolo-acum. Regăsirea este dispariția distanței între aici-atunci, reîntoarcerea este depășirea distanței între acum-acolo. Întâlnirea este depășirea distanței, nu este dispariția ei.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
