FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Valsul Florilor 

Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama cǎ melodia care se auzea nu venea de nicăieri altundeva decât din capul meu. Era o interpretare mai lentă, doar la pian, a Valsului Florilor al lui Ceaikovski. Dacǎ nu erai un cunoscător al muzicii clasice aproape cǎ nici măcar nu-ți puteai da seama despre ce operǎ e vorba. Auzisem aceasta interpretare într-una dintre călătoriile mele la Veneția. Țin minte că-mi atrăsese atenția tocmai felul în care linia melodicǎ părea atât de diferită doar pentru cǎ cel pe care-l surprinsesem interpretând-o alesese să-și ținǎ degetele mai mult timp pe clapele pianului mare din holul hotelului. De fiecare datǎ când vedea un pian se așeza și își alegea câte o arie pe care sǎ o interpreteze în felul lui propriu. Nu era un pianist excepțional și uneori îi scăpau notele corecte, dar se străduia să-și cultive latura artistică. Se încăpățâna adesea sǎ dobândească tot felul de abilități artistice crezând cǎ asta îl va face un bărbat mai atrăgător în ciuda personalității sale fade. Măcar alesese o cale mult mai elegantǎ decât mulți dintre colegii lui din mediul academic. 

Participam adesea la conferințe, în special la cele în cadrul cărora puteam aduce în discuție progresismul și viziunea sănătoasă de stânga. Era destul de dificil sǎ supraviețuiești ca femeie în mediul academic din latura umanistă, mediu încă dominat de bărbați. Și nu ar fi fost o problemǎ comentariile misogine. Uneori era flatant sǎ vezi bărbați în toată firea capabili de o gimnasticǎ mentală impresionantă doar ca sǎ nu dea dreptate unei femei. Frica de femeile inteligente nu era ceva ce ținea de nivelul de studii. Uneori nici măcar nu venea din vreo urǎ viscerală fațǎ de femei, ci mai degrabă dintr-o nevoie disperată de validare masculină. Femeile inteligente atrăgeau atenția bărbaților de calitate, iar cei mia puțini siguri pe ei, care simțeau cǎ ideile lor nu sunt suficiente pentru a stârni încruntarea frunților celor erudiți, alegeau calea ușoară – eliminarea concurentei; credeau cǎ umilind o femeie vor primi validarea pe care și-o doresc. Mi-a luat destul de mult timp sǎ înțeleg cât de copilăresc era acest joc și mi-a luat chiar și mai mult timp sǎ nu plătesc cu aceeași monedǎ. Era tentant sǎ dai de pământ cu orgoliile fragile, dar îmi pierdusem răbdarea cu non-problemele bărbaților. De ceva vreme doar ascultam și nu reacționăm în niciun fel al comentariile misogine, lucru care uneori îi scotea și mai tare din minți pe cei slabi. 

Totuși, nu tentativele de umilire publicǎ a celor câtorva femei dintr-un amfiteatru era problema mea. Chestiunea care îmi provoca o greață și o mâncărime pe creier greu de ignorat se întâmpla la mesele de după conferințe. Dacǎ la prânz toți încă aveau cravata la gât și se chinuiau sǎ discute probleme stringente de geopolitică și metafizicǎ, seara dispăreau cravatele și odată cu ele și o bunǎ parte din filtrele sociale. Era de parcǎ acele cravate sugrumau de fapt nevoile animalice, iar seara se descătușau și lăsau la ivealǎ cele mai pure motive pentru care spuneam încă de la 19 ani cǎ nu mǎ voi căsători niciodată. 

De obicei, mergeam la cinǎ fie singurǎ, fie cu vreo altǎ femeie din cadrul conferinței, una care înțelesese cǎ mintea bărbatului nu e o instanță care trebuie să-i elibereze vreun soi de certificat de feminitate. În unele cazuri mergeam în orașe în care aveam și prieteni și atunci alegerea era simplă. Trebuie sǎ recunosc însǎ cǎ de fiecare datǎ când voiam sǎ mǎ amuz ori să-mi zgândǎr limitele răbdării, când aveam nevoie de inspirație pentru vreun studiu sau când voiam sǎ mai aud niște bârfe bune, mergeam alături de grupul de bărbați la restaurantele sau barurile pe care le alegeau organizatorii conferințelor. Erau întotdeauna locuri retrase. Nu-și permitea nimeni sǎ expună publicul larg la manifestările mânate de alcool și tutun ale mărilor genii ale lumii moderne. După câteva minute în care se complimentau intre ei sau eventual mai discutau și cu mine, începea un soi de ritual. Mai întâi aduceau în discuție pe cineva care nu era la masǎ și se lăsau cuprinși de mirarea vreunui posibil partener. Apoi făceau recensământul celor de la masǎ care avuseseră legături cu victimele discuției și abia apoi începea repriza de bârfe pe care nimeni nu le trăise, dar toți aveau un prieten care le spusese. 

În mai puțin de o orǎ, ca și cum cineva ar fi dat un semnal sacru, începea isteria – vorbind unul peste altul și încercând sǎ se impresioneze, fiecare își etala cuceririle ca pe timbre. Valuri de glume deplasate și apropouri îndrăznețe. Se mai înfoia câte unul despre ce, cât și cum a făcut el și dura o bunǎ vreme discuția asta. Când se plictiseau de înflorit și vârstele înaintate le mai tăiau din elan, se puneau pe discutat filosofie și politicǎ. Ce mǎ amuza teribil nu era zarva în sine, ci faptul cǎ îi știam personal pe unii dintre ei. Fie se numărau printre colegii de departament cu care mǎ întâlneam săptămânal, fie le cunoșteam soțiile din anumite conjuncturi sau dezvoltasem o relație mai intimă în urma unor contexte prielnice. În timp ce pentru o parte dintre ei eram o creaturǎ pe care o tolerau în preajma lor, alții ar fi vrut sǎ mǎ fi lăsat măcar o data prostită de poveștile lor vitejești. În plus, era un contrast atât de mare între atitudinea lor de la cinele acelea și comportamentul pe care-l aveau în preajma soțiilor. Erau ca niște copii amețiți de prea mult stat în soare care se lăudau în jurul gropii de nisip cu faptul cǎ sunt prieteni cu Messi sau Hannah Montana. A doua zi își puneau cravatele la loc și o luau de la capăt ca și cum nimic nu se întâmplase. 

Eram atât de concentrată la valsul pe care-l auzeam în mintea mea încât aproape cǎ nici nu mi-am dat seama când am ajuns de pe străduțele înguste și întortochiate ale Veneției, în partea industrială de unde urma sǎ iau autobuzul pânǎ la aeroport. Am plecat cu suficiente povesti care să-mi inspire următoarea carte, dar și cu promisiunea deja tradițională cǎ la următoarea vizitǎ am să-mi cumpar și bilete la un spectacol de teatru.