EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Caisele și nu numai…

   Aveam în Ronda un peral, un păr cât toate zilele, care făcea pere zemoase, suculente, atât de multe, încât nu mai aveam cui să le dăm. Le luam cu noi în găleți la timeshare, pe Costa del Sol, la Marriott Plata Andaluza resort și le dăruiam tipelor de la recepție, celor care organizau evenimente gen paella day, barbacoas și ofereau explicații despre vulturi și bufnițe, pe care le aduceau cu ei pentru a-i încânta pe cei mici (și mai mari) sau celor care erau antrenori profesioniști și făceau diferite sporturi cu băiatul nostru și cu prietenii lui, din familii loiale  rețelelor resort de cinci stele.

   O parte din populația Rondei, unde se afla casa noastră și unde avuseserăm și un apartament mare în centrul orașului, cu vederi spectaculare, gusta și ea perele noastre enorme, care trebuiau culese nici prea devreme, pentru ca să nu fie verzi și nici prea târziu, când picau de pe ramuri jos pe peluză și le atacau ori albinele și viespile ori vreo cârtiță amețită de căldura toridă de vară, căutându-și ascunzișul subteran, care o ferea de vipie. Se prelingea sucul dulce de pe perele noastre, ca o lavă de dărnicie a naturii recunoscătoare că în fiecare dimineață de vară andaluză toridă, Kati (fata noastră) se scula la 7 ca să ude palmierul pièce de résistance, vița de vie, granatul, migdalii, gutuiul, smochinii, prunul, mulțimea de leandrii (colorați în roz intens, carmin vișină putredă și alb), menta (pentru limonadă) și trandafirii de pe aleile din jurul părului. În fiecare vară instalam, peste peluză, irigatoare care se roteau la ore prestabilite, împărțind și părului apa dătătoare de viață.

   Mai dulci și mai durabile în dulcețuri și gemuri de un portocaliu umed, strălucitor, erau însă caisele. Crescute dintr-un cais care trona în fața piscinei și a casei, aceste orejones (numite astfel popular, pentru că se aseamănă cu urechile) ne bucurau viața. Le mâncam din pom, când le venea rândul, până când, într-un an extraordinar de bun, s-au făcut așa de multe, încât caisului nostru i se rupeau crengile. Într-un sol crăpat de căldură și de diferența de temperatură dintre noapte și zi, caisul nostru dădea roade. Așa că mă puneam manos a obra și le conservam. Caisele pârâiau aprig când le desfăceam ca să le iau fructul cărnos, de parcă ar fi vrut să stea așa, mândre și aurii în splendoarea soarelui, la nesfârșit. Candoarea fructului interzis… Nu mai are rost să vă spun că gustul lor era formidabil și acum mi-l aduc aminte, incomparabil. Lascive și parcă dinadins, caisele noastre concurau cu persimoanele de lângă ele, care se coceau abia în octombrie. Caisele din Ronda erau, am realizat mai târziu, darul unei naturi inegalabile în frumusețe. Când venea crepusculul, de la păsările Serraniei de Ronda (pentru care există un observator mult vizitat de străini) și până la cea mai mică insectă, încremeneau. Profilate pe fundalul muntelui despărțit de casa noastră prin livezi de măslini și pistachos, caisele, care furaseră până atunci energia soarelui, parcă emiteau lumină.

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…