Alo, aici e Londra! Timpul se lungește odată cu picioarele Ilincăi… În alte ipostaze, timpul se pre-lungește, precum umbra unei înserări. Cristian fixează în imagini timpul prezent, care a și devenit trecut. Undeva, pe înaltul unei clădiri, flutură un drapel în galben și albastru și ne aducem aminte că astăzi este ziua steagului Ucrainei. Slavă, lui! Totul este frumos, impresionant, copleșitor prin autoritatea arhitecturii, istoriei, dar și prin forfota străzii. Ilinca este avidă de povești și de muzee, dar mie îmi fuge gândul la câinii mei, Hector, Foxi și Lo, pe care i-am lăsat singuri. Sper din suflet să îi găsesc sănătoși și să mă ierte pentru suferință!
*
Mi-e tot mai silă de personajele astea jalnice din PSD, care vor să-și acopere incompetența cu mârlănia. Stau cu mâinile în șold, scuipă semințe și aruncă cu banane în cei care se străduiesc să scoată căruța din șanț, căruță pe care tot acești maimuțoi au lăsat-o fără roți, apoi au abandonat-o. Să ne spună dom’ doctor, cu mustăcioara perfect epilată, de zici că este scos din recuzita de umor a lui Caragiale, câți pacienți a avut la activ și câte vieți a salvat? Culmea aroganței: să provoci o grevă a personalului medical și apoi să jignești până la anulare unul dintre cei mai distinși reprezentanți ai acestuia. Iar dom’ Zanfir, ieșit cam mahmur după atâtea „nunți ale Zamfirei” – cu PDL, PNL, ALDE, iar acum PSD – , băiat chipeș și cu reflexe de aur, nordis și platină în priviri, ce isprăvi adevărate a făcut, în afară de exerciții de retorică agresivă și turbulentă, cu esențe bahice? Pentru ce și-a căpătat notorietatea? Nu cumva pentru grobianism politic și lipsă de civilitate? Dar acum trebuie să fie mulțumit. Are fani, are discipoli!
*
Recunosc că nu am fost niciodată atrasă de gândirea lui Constantin Noica. L-aș alege, dacă aș fi filosof, doar ca obiect de studiu. Dar azi mi-a adus în gând o lumină! O tinerețe de vitrină, cu mult snobism și idei preluate din curentul naționalist și antisemit al vremii, oportunist în manifestarea artistică, seducător și cinic în relația cu fragilitatea feminină, dar și cu fragilitatea umană, în general, infatuat în raport cu colegii din mediul universitar, ocolit și ușor respins, deși sclipitor de inteligent… Noica urcă, câștigă, odată cu trecerea anilor, în profunzime, dar și în trufie. Își consolidează convingerile și construiește un sistem filosofic, e drept, fragil, în contrasens cu spiritul timpului în continuă schimbare stalinistă, o inadaptare care îl va costa. El primește, asemenea tuturor intelectualilor nesupuși canoanelor comuniste ale anilor ’60, cu „celeritate” și din pix, o condamnare de 25 de ani, din care execută șapte,’ 58-’65, pentru o lucrare despre filosofia lui Hegel. Dar detenția nu îl învinge, ci îi șlefuiește mintea și sufletul, aducându-l mai aproape de realitate și de uman. Îl decojește de trufie și îl apropie de propria lui umbră. De ce mă gândesc acum la Constantin Noica? Pentru că la el am întâlnit o idee pe care am primit-o, cu adevărat, ca pe o revelație. Constantin Noica vorbește despre două feluri de comportament uman, despre două moduri de a gândi: contextual și textual. Contextualul aparține momentului istoric, cu care, se pare, a încercat să se identifice în tinerețe. Textualul aparține ființei profunde, care a devenit, celei care se formează în timp și care ar trebui să atingă latura divină din om. Pe aceasta el o numește „umbră”, deși, poate, mai potrivit ar fi fost să o numească aură sau duh. Dar atunci ar fi fost, probabil, mai puțin autentic. Și mă gândesc și eu, astăzi, că poate războiul nostru psihologic, cu cele două partizanate ale sale, este, de fapt, confruntarea dintre contextual – geopolitic, ideologic ca modă, nu ca sens – și textual, care are în centru ideea de umanitate, de protecție, de iubire, de moralitate, de valori scoase din contextul istoric și devenite veșnice, tocmai pentru că sunt vitale oricărei societăți care nu intenționează să se sinucidă. Perenitatea depășește întotdeauna contextul. Așa încep și eu să înțeleg de ce unii sunt indiferenți la suferințele războiului, ale violenței și ale nedreptății, dar și la decăderea morală a țării: pentru că, în plan contextual, curentul narativ al momentului devine mai important decât ființa umană însăși. Constantin Noica mai sugerează că, lipsiți de gândirea textuală, adică de această esență divină, suntem oameni, dar nu suntem cu adevărat „ființe”. Nu ființăm după regulile subtile ale ființei, ci după grosolăniile istoriei și ale intereselor ei vulgare. Oare câți oameni și câte „ființe”?
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
