În reflecțiile din singurătate, mulți dintre noi am găsit lucruri pe care am dori să le mai spunem celorlalți. Le cântărim îndelung ori am vrea să le spunem cât mai repede, le considerăm importante, lămuritoare, dureroase, compensatorii, toate își fac loc în intențiile noastre în funcție de cât suntem de dornici de a le exprima.
Timpul cerne faptele și găsește locul potrivit atât pentru cele esențiale, cât și pentru cele mai puțin semnificative. Eu mă întreb: cât de dispuși sunt semenii noștri să ne asculte, să vrea să ne înțeleagă sau care este varianta lor despre ceea ce credem noi? Mai mult, suntem convinși că are rost să spunem ceea ce credem că avem de comunicat? În general, oamenii își doresc să vorbească despre satisfacție, încredere, bucurie, îndoială, nefericire, teamă.
Puțini dintre noi vrem și putem să vorbim despre propriile greșeli, nepricepere, neștiință, trădări, răul făcut, cu sau fără voie. Oare ce este de dorit: tăcerea ca mesaj sau avalanșa de mesaje? Persoanele, timpul, locul au contribuția lor la răspuns.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
