O viziune interdisciplinară asupra societăţii postcapitaliste (2)
„Faptul că astăzi cunoştinţele au devenit resursa, în loc de o resursă, face ca societatea noastră să fie postcapitalistă. Acest fapt schimbă – fundamental – structura societăţii. Creează dinamici sociale şi economice noi. Creează noi politici (…). Putem prezice un lucru: cea mai mare schimbare va fi schimbarea în cunoştinţe – în forma şi conţinutul lor; în înţelesul lor; în responsabilitatea lor; şi în ceea ce înseamnă a fi o persoană educată.” – (Peter Drucker).
În articolul anterior am prezentat câteva opinii ale unor economişti, oameni politici şi filosofi privind societatea viitorului. Continuăm cu cel care a introdus termenul în literatura de specialitate, şi anume Peter Drucker, ca şi cu alţi specialişti. „Noua societate – şi ea există deja – este o societate postcapitalistă”, scrie Peter Drucker – un specialist de origine austro-americană celebru în domeniul sociologiei, economiei şi managementului – în lucrarea omonimă publicată de Editura Image în anul 1999. „Această nouă societate nu va fi cu siguranţă o societate marxistă, dar se va depărta de vechiul capitalism; se va folosi de piaţa liberă ca de un mecanism verificat de integrare economică, dar nu va fi o societate anticapitalistă, ori noncapitalistă pentru că instituţiile capitalismului vor supravieţui, deşi unele precum cele financiare ar putea juca un rol diferit şi nici socialist, marxistă (…). Resursa economică de bază nu mai este capitalul tehnic, mijloacele de producţie, nici resursele naturale, nici munca, ci cunoaşterea”!
Există o adevărată „ceartă a conceptelor” privind această societate în literatura de specialitate, ca de exemplu societate postmodernă ori postindustrială ori post-Fordistă ori postradiţională ori postbirocratică ori informatică, ş.a.m.d.. Statele capitaliste dezvoltate au intrat deja în post-capitalism, o societate a noilor clase sociale şi anume lucrătorii cunoaşterii şi prestatorii de servicii, schimbare începută după cel de al doilea război mondial. Valoarea este creată de productivitate şi inovaţie, ambele fiind aplicări ale cunoaşterii în cadrul muncii. Grupurile sociale conducătoare sunt lucrătorii cunoaşterii – directori ai cunoaşterii care ştiu cum să aloce capitalul bănesc unei utilizări productive, profesioniştii cunoaşterii şi angajaţii cunoaşterii în organizaţii, adevăraţii proprietari fiind fondurile de pensii. Deci, în loc de „capitalişti” şi „proletari” vor fi lucrătorii cunoaşterii şi prestatorii de servicii ca principale clase sociale.
Sunt două provocări: una economică, a productivităţii muncii bazate pe cunoştinţe şi a lucrătorului cunoaşterii, şi una socială, şi anume demnitatea celei de a doua clase şi anume prestatorii de servicii, clasă majoritară. În plus, nu vor mai fi două culturi, literară şi ştiinţifică, ci dihotomia va fi între intelectuali şi manageri, primii preocupaţi de cuvinte şi idei, ceilalţi – de oameni şi de muncă. Transcenderea acestei dihotomii va fi principala preocupare filosofică şi educaţională a societăţii postcapitaliste. Celor trei revoluţii economico-sociale din istoria omenirii le corespund trei caracteristici ale cunoştinţelor şi anume revoluţiei industriale – cunoştinţele aplicate uneltelor, proceselor şi produselor, revoluţiei productivităţii – cunoştinţele aplicate asupra muncii umane, asupra inovaţiei sistematice (vd. şi lucrarea sa celebră „Inovaţia şi sistemul antreprenorial”) şi revoluţiei manageriale – cunoştinţele aplicate asupra cunoştinţelor pentru că acestea devin singurul factor de producţie, depăşind atât capitalul cât şi munca. Managementul, o funcţie generică a tuturor organizaţiilor, oricare ar fi misiunea lor specifică, este organul generic al societăţii bazate pe cunoştinţe, iar managerul a devenit persoana responsabilă de aplicarea şi realizările cunoştinţelor. Deja astăzi cunoştinţele au devenit resursa şi fac din societatea contemporană una „post-capitalistă”. Cunoştinţele sunt informaţie eficientă în acţiune, orientată spre rezultate, în economie, societate şi în avansarea cunoştinţei însăşi. Societatea ţărilor dezvoltate este o societate a organizaţiilor care îndeplinesc cât mai multe, dacă nu toate, sarcinile sociale. Funcţia organizaţiei post-capitaliste este deci aceea de a face cunoştinţele să fie productive în toate domeniile sociale, să fie dirijată de managementul schimbării, noului, inovaţiei şi descentralizată pentru a putea lua decizii rapide bazate pe apropierea de performanţă, de piaţă, de tehnologie, de schimbările din societate, de mediul înconjurător şi demografie – toate acestea fiind oportunităţi pentru inovaţie. Deci, organizaţiile în societatea postcapitalistă răstoarnă, dezorganizează şi destabilizează, depăşind astfel comunitatea din care fac parte.
Prototipul organizaţiei moderne este orchestra simfonică în care toţi îşi subordonează specialitatea unei singure sarcini şi cu toţii cântă doar o singură bucată muzicală… Dar ce rol mai au munca şi capitalul financiar? Acum capitalul serveşte angajatul în timp ce sub capitalismul clasic, angajatul servea capitalul, va fi o societate a angajatului. Ţările dezvoltate trebuie să transforme baza fabricaţiei industriale din muncă în cunoştinţă. Funcţia capitalului financiar (fonduri de pensii şi gemenii lor – fondurile mutuale, ca şi ceilalţi investitori financiari) va fi tot mai mult aceea de a face cunoştinţele eficiente în performanţă. Capitalul fondurilor de pensii nu se potriveşte niciunei definiţii non-marxiste a capitalului. În acest capitalism salariaţii îşi finanţează propriul loc de muncă prin cedarea unei părţi din venitul lor, fiind principalii beneficiari ai dividendelor. Nu avem o teorie economică, politică sau socială care să se potrivească cu această nouă realitate, deocamdată. Noua provocare care stă în faţa societăţii post-capitaliste este productivitatea lucrătorilor cunoaşterii şi a prestatorilor de servicii. Muncitorul individual nu mai serveşte maşina ca în vremea lui Taylor, ci maşina serveşte muncitorul individual, dar mai ales echipele, la care se adaugă externalizarea unor servicii neesenţiale care reduc productivitatea angajaţilor. Spre deosebire de teoriile politice clasice antice şi moderne, nu puterea va fi principiul care informează şi organizează societatea postcapitalistă, ci responsabilitatea. Se va trece de la organizaţii bazate pe putere la cele bazate pe responsabilitate. Societatea viitoare a organizaţiilor, bazată pe cunoştinţe necesită o organizaţie bazată pe responsabilitate socială. Organizaţiile vor avea responsabilitatea de a găsi o abordare a problemelor sociale de bază care să se potrivească competenţei lor şi să facă din problemele sociale o oportunitate pentru ele. Organizaţiile bazate pe cunoştinţe vor cere ca fiecare membru / angajat să îşi asume responsabilitatea pentru obiectivele, contribuţia şi chiar comportarea acelei organizaţii. „Ţinta noastră ar trebui să fie a-i face pe oameni mai responsabili. Trebuie să ne întrebăm nu la ce ar trebui să fim îndreptăţiţi, susţine corect Drucker, părintele managementului modern, ci pentru ce ar trebui să fii responsabil”.
Sub aspect economic, economia de piaţă ca tip de sistem economic rămâne desigur, dar este dominată de capitalismul informaţiei, de industriile de telecomunicaţii şi cele care produc unelte necesare de procesare a informaţiei. Principalii producători de prosperitate au devenit informaţia şi cunoştinţele. Teoria unei economii bazate pe cunoaştere este destul de diferită de cea keynesistă, dar şi de cea neokeynesistă, clasică ori neoclasică. Formarea cunoştinţelor,a informaţiilor ca resursă, este cea mai mare investiţie în ţările dezvoltate, ca şi productivitatea lor întrucât fundamentează relaţia dintre mediul înconjurător şi creşterea economică şi va fi decisivă în succesele economice şi sociale ale societăţii post-capitaliste, iar productivitatea resurselor va deveni preocuparea centrală a economiei societăţii post-capitaliste. Inovaţia, adică aplicarea cunoştinţelor pentru a produce noi cunoştinţe, cere un efort sistematic şi un înalt grad de organizare (vd. cele 7 surse/ferestre ale inovaţiei, de la crearea unui produs, introducerea unei metode noi de fabricaţie,a unei pieţe noi şi până la o nouă organizare a firmei). Dar e vorba nu doar de economie şi tehnologie, ci şi de domenii sociale precum medicină, ori politice şi de cunoştinţele înseşi. La baza competitivităţii firmelor, ramurilor economice şi economiilor naţionale şi cea internaţională va sta productivitatea cunoştinţelor. Opinie în consens şi cu cea a lui Robert Gilpin (Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, editura Polirom, 2004) care se referă în primul capitol la faptul că revoluţia industrială bazată pe folosirea energiei aburului din secolul XIX a fost urmată de cea bazată pe petrol din secolul XX iar acum, în secolul XXI, de o nouă revoluţie tehnologică bazată pe un model al economiei informaţiei şi puterii de calcul. Deşi sunt opinii pro şi contra rolului calculatoarelor şi perifericelor, asupra impactului investiţiilor în acestea asupra productivităţii şi economiei în general, totuşi el atrage atenţia că este dificil să măsurăm creşterea productivităţii mai ales în industria serviciilor care reprezintă acum 70% din economia americană, chiar dacă importă astfel multe produse din Asia de Est etc. (dar în Japonia şi Germania mult mai puţin).
Revoluţia tehnologică bazată pe puterea de calcul a adus multe schimbări tehnologice în economia mondială, precum: creşterea ritmului inovaţiei tehnologice, mai ales în biotehnologie, microelectronică, telecomunicaţii şi noi materiale; aria largă de aplicabilitate a acestor noi tehnologii în controlul proceselor,automatizarea şi procesarea datelor care revoluţionează producţia şi serviciile din orice economie industrializată şi duc la scăderea ponderii forţei de muncă necalificate sau slab calificată; scurtarea duratei ciclurilor de viaţă ale proceselor şi produselor. Chiar dacă ştim cum ar arăta o lume mai umană, apare o excepţie interesantă, un domeniu în care pe măsură ce devine mai uman, rezultatul este mai inuman,şi anume domeniul roboticii şi al inteligenţei artificiale, definită ca acel domeniu în care se încearcă să se creeze inteligenţă în mod sintetic, scriu Steve Hilton, împreună cu Scott Bade şi Jason Bade („Mai uman”, editura Publica, 2016). Disputa dintre optimiştii tehnologiei precum Larry Page de la Google care crede că acestea ne vor elibera pentru mai multe iniţiative umane şi pesimiştii acesteia precum Elon Musk şi Stephen Hawking, care cred că pentru fiecare mare progres tehnologic facem un pas către ”uzura morală”a oamenilor este departe de a fi tranşată. „Este bine să înfiinţăm organisme care să studieze inteligent, cu atenţie şi delicateţe, şi mai ales în mod public inteligenţa artificială şi robotica. Şi care să fie un arbitru imparţial care să modereze discuţiile între cele mai bune creiere ale noastre – ingineri, oameni de ştiinţă, medici, specialişti în etică, politicieni şi filosofi – asigurându-se că, orice facem, intrăm în viitor cu cele mai bune cunoştinţe posibile despre implicaţiile sale. Chiar dacă o vom face – susţin corect autorii – pe picioare bionice”.
Şi psihiatrul Manfred Spitzer, specialist în neuroştiinţe, atrage atenţia în lucrarea „Demenţa digitală”, asupra pericolelor antrenate de folosirea în şcoli etc. a mediilor digitale pentru că şcoala nu trebuia să însemne copy-paste în loc de scris şi citit, întrucât cu cât un conţinut este tratat superficial, cu atât mai puţine sinapse se activează în creier şi astfel învăţăm mai puţin, superficial. De 15 ani nu există niciun indiciu, niciun studiu riguros, privind eficacitatea calculatorului în procesul de învăţare (iar în Coreea de sud în 2010, 12% dintre elevi erau dependenţi de Internet şi există chiar clinici pentru tratarea dependenţei de calculator şi Internet). În societatea post-capitalistă, schimbările în structura politică şi regimul politic vor fi la fel de mari ca şi celelalte schimbări economice şi sociale, dar vor fi globale.
Va fi o nouă dezordine mondială şi o eră a statului post-suveran.
Ca formă de guvernământ trecem în era statului postsuveran ce urmează statului-naţiune occidental; din anii 70 ai secolului al XX-lea apar agenţii transnaţionale (ce vizează mediul înconjurător, eliminarea terorismului, controlul transnaţional al armelor, dar şi respectarea drepturilor omului nemaivorbind de faptul că informaţia este la fel de transnaţională ca şi banii), care au o „suveranitate” proprie, regionalismul depăşeşte statul-naţiune, tendinţa regionalismului fiind desigur declanşată de către Comunitatea economică europeană, dar şi de cea nord-americană; acesta este subminat de „tribalism”, ce pune accent pe diversitate în defavoarea unităţii, „în floare” în Europa, precum destrămarea Uniunii sovietice, a fostei Iugoslavii, etc. (vd. şi Robert Gilpin, „Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, 2004). „Tribalismul” este opusul transnaţionalismului (azi îi spunem tribalismului suveranism/patriotism/naţionalism). De fapt, regimul politic post-capitalist are trei vectori, fiecare trăgând într-o direcţie diferită.
Dar o ecuaţie cu trei vectori nu are o singură soluţie. Prima sarcină a regimului post-capitalist trebuie să fie aceea de a restabili capacitatea de performanţă a guvernământului pe plan extern, dar şi intern.
Redemararea guvernamentală necesară conform lui Drucker va aduce pretenţii fără precedent asupra curajului politic, imaginaţiei politice, inovaţiei politice şi conducerii politice solicitând o înaltă competenţă guvernamentală pe plan extern privind relaţia dintre guvernele naţionale şi sarcinile regionale ori transnaţionale din perspectiva dreptului transnaţional întrucât constructorii lor vor fi guvernele naţionale şi politicienii naţionali. Pe plan intern, e nevoie de a face din nou eficient guvernul, în ciuda transformării societăţii într-un pluralism de organizaţii şi grupuri de interese speciale. Va creşte importanţa guvernelor impusă de noile sarcini ale protecţiei mediului înconjurător, eradicarea armatelor particulare şi a terorismului internaţional etc. Guvernarea trebuie redemarată prin abandonarea lucrurilor care nu dau rezultate,concentrarea asupra lucrurilor din organizaţii care merg şi analiza semi – succeselor şi semi – eşecurilor. Partidele politice au ca scop mereu câştigarea şi păstrarea puterii politice prin guvernare, deşi azi sunt pretutindeni în declin. Pentru că oamenii au nevoie de rădăcini într-o lume transnaţională, au nevoie de comunitate. A restabili cetăţenia este tendinţa centrală a regimului politic post-capitalist democratic. Cetăţenia prin intermediul sectorului social ce se referă la caritate şi schimbarea însăşi a comunităţii, şi a oamenilor, membri ai acesteia. Organizaţia comunitară autonomă ca un centru de cetăţenie veritabilă are nevoie de un al treilea sector al societăţii postcapitaliste, pe lângă cel privat al afacerilor şi cel public, un sector social autonom. Comunitatea necesară în societatea post-capitalistă care îi este necesară mai ales muncitorului cunoaşterii trebuie să fie bazată pe dedicare şi compasiune. Cetăţenia în şi prin intermediul sectorului social nu este un panaceu pentru bolile societăţii post-capitaliste şi ale regimului politic al acestuia, dar poate fi o cerinţă preliminară pentru rezolvarea acestor probleme pentru că ea restabileşte responsabilitatea civică şi mândria civică.
Doar organizaţiile non-profit din sectorul social autonome şi locale,bazate pe voluntari şi pe eliberarea energiilor spirituale ale oamenilor, pot furniza atât serviciile sociale de care are nevoie societatea, cât şi dezvoltarea conducerii de care are nevoie regimul politic. Cum bine scria filosoful Andrei Marga, în Jurnalul.ro din 7 martie 2023, revitalizarea democraţiei ca regim politic presupune la noi şi aiurea reformularea juridică a controlului de către cetăţeni a aleşilor după alegeri căci controlul a devenit o ficţiune şi are multe derapaje, obligativitatea recunoaşterii instituţionale nu doar a dreptului la cuvânt, ci şi a opiniei argumentate a cetăţenilor şi revenirea juridică şi instituţională la meritocraţie.
Deşi nicio ţară nu are încă sistemul educaţional necesar unei societăţi bazate pe cunoştinţe, aprecia Peter Drucker în anii 2000, ca principii noi ar trebui să fie alfabetizarea universală de cel mai înalt grad, care să ofere elevilor de la toate nivelurile, motivaţia de a învăţa împreună cu disciplina învăţării continue în întreaga societate, cu accent pe practică decât pe teorie. Fără alfabetizare universală nici o societate nu poate spera să fie capabilă de înaltă performanţă în lumea post-capitalistă şi în societatea bazată pe cunoaştere, dar conceptul nou al acesteia înseamnă citire, aritmetică şi în plus o înţelegere de bază a ştiinţei şi dinamicii tehnologiei, o familiarizare cu limbile străine şi mai ales să înveţi cum să fii eficient ca, membru al unei organizaţii.
Nu în ultimul rând, aş adăuga opinia recentă a Mariei Liana Lăcătuş că alfabetizarea economică are rolul dezvoltării capacităţii consumatorului de a adopta decizii eficiente în legătură cu bunurile pe care le va cumpăra şi implicit sporeşte eficienţa actelor de consum. De asemenea, aceasta contribuie la alocarea eficientă a capitalului, ca urmare a legăturii dintre alegerile consumatorului şi deciziile producătorului (Maria Liana Lăcătuş – „Didactica specializării. Disciplinele economice”, Editura ASE, 2019). Învăţământul va fi o prioritate şi va asigura pregătirea de bază, o învăţare însă individuală; dar societatea post-capitalistă cere să înveţi pe tot parcursul vieţii. Şcoala de stat nu va mai deţine monopolul ci va fi doar una dintre multele instituţii de predare şi învăţare în competiţie cu ceilalţi furnizori şi în parteneriat cu instituţiile angajatoare. Nicio instituţie nu va avea în faţă sa încercări atât de radicale precum cele care vor transforma şcoala.
Adultul, în special cel cu cunoştinţe avansate, va fi deopotrivă instructor şi ucenic, profesor cât şi student şi trebuie realizat un parteneriat între şcoli şi instituţiile angajatoare (vd.şi Hermann Hesse care a anticipat în romanul său din 1943, „Jocul cu mărgele de sticlă”, felul de lume pe care o doresc umaniştii – şi eşecul ei… prin reîntoarcerea Maestrului frăţietăţii, din lumea ideală a unei comunităţi de intelectuali, artişti şi umanişti, la realitatea vulgară, turbulentă, lacomă de bani pentru că valorile sale/lor sunt doar „baloane de săpun” dacă nu au relevanţă în faţa lumii concrete).
Dar despre toate aceste aspecte privind relaţia dintre spiritual şi material, despre locul şi rolul intelectualilor în societatea actuală şi viitoare voi scrie mai pe larg în articolul următor.
Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de Centrul Român pentru Educaţie Economică (C.R.E.E.) în parteneriat cu National Council on Economic Education (N.C.E.E.) din S.U.A. şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius”din Constanţa.
Facebook
WhatsApp
TikTok
