Gusturile nu se discuta? Zicala „de gustibus non disputandum” nu mă mai satisface astăzi. Și asta nu pentru că n-aș fi tot timpul încurajată să-mi spun părerea – prin toate mijloacele de social media, ca twitter sau facebook, unde marea valoare a unui om e numărul de prieteni cu care, probabil, nu s-a văzut niciodată, ci pentru că, pur și simplu, am constatat că gusturile se mai și schimbă.
Fac o paranteza: de ce spun ca valoarea unui individ este măsurată prin numărul de prieteni de pe rețelele sociale, care, astăzi, se înmulțesc ca ciupercile? Am auzit recent la radio un anunț al unui hotel din SUA care închiriază gratuit un week-end oricărui turist care are peste 2000 de prieteni pe Facebook. Oare speră hotelul să-și mărească clientela cu câțiva din cei 2000 de prieteni ai turistului? Oricum, precum s-a dovedit, acest gen de „pretenii” pot juca un rol important chiar și în viața politică a unei țări.
Dar să revin la gusturi. Unele, pe care le adoptam din copilărie, rămân cu noi toată viața: dacă ne place cinstea, punctualitatea, rigurozitatea în muncă, daca preferăm oamenii credibili și integri, acest gen de gusturi nu se schimbă. Altele, spre marea noastră surprindere, se schimbă. Nu toate, dar multe și din toate domeniile: culinar, artistic, literar, politic. N-ar trebui să ne mirăm: și noi evoluăm, nu numai mediul înconjurător si tehnologia.
Memoria afectivă are un rol important în schimbarea sau păstrarea unor gusturi culinare, de exemplu. Am un prieten care urăște orezul, nu se poate atinge de excelentul pilaf făcut de soția lui, în schimb îi place orez cu lapte. Îmi spunea: „La armată ne dădea mâncare de orez, oribilă, dar pe vremuri, acasă, mama îmi făcea un orez cu lapte minunat”. Acesta e un caz în care memoria afectivă păstrează gusturile intacte. Există și cazul invers: eu, de exemplu, uram, copil fiind, chifteluțele de praz sau macaroanele cu sos de roții, pe care ni le făcea mama în vremurile grele din anii 50. Dar azi, cine se chinuiește să prepare chifteluțe de praz care, cu toate eforturile, tot nu ies „ca la mama acasă”? Eu însămi, acum, sunt exaltată de gustul nemaipomenit al chifteluțelor de praz!
Ne e dor de noi înșine tineri, confundând adesea acest dor cu cel după elemente pe care, pe vremuri, le uram. Cum altfel s-ar explica nostalgia unora pentru frumusețile din timpul comunismului in Romania? Sau încântarea cu care unii ascultă cântecele patriotice pe care, prin anii 60, eram obligați să le repetăm la cor ore întregi?
Schimbările de gust au loc și atunci când memoria afectivă are tendința de a compensa, prin percepții pozitive, niște suferințe trecute. Altfel, cum s-ar explica faptul că astăzi consum cu mare plăcere o budincă de cereale pe care acum câțiva ani, în spital, nu voiam s-o văd?
Același fenomen s-a petrecut când l-am cunoscut pe Debussy. Îmi plăceau lucrările lui, le cântam cu bucurie la pian. Dar quartetul de coarde nu mă entuziasma. Îl ascultasem o singură dată și, în ciuda faptului că sunt o mare iubitoare a muzicii de cameră, nu m-a entuziasmat. Dimpotrivă! In tinerețe am vrut să urmez Conservatorul și, la concursul de admitere, exista proba de dicteu muzical, în care candidatului i se cânta la pian un mic fragment muzical pe care el trebuia să-l scrie pe note exact cum l-a auzit. Ca și la dictările de texte, și la cele muzicale existau diverse grade de dificultate. Eu mă pregăteam pentru admitere cu Aurel Stroe, un tip sever, care-mi dădea dicteuri grele. Unul din ele a avut toate trapele posibile: și note legate (care nu se auzeau, dar trebuiau scrise) și schimbări de ritm și modulații, în sfârșit, tot ce poate face imposibilă viața unui biet candidat la un concurs de admitere. Am urât acel dicteu. Era un fragment din quartetul de Debussy.
Acum ascult cu plăcere același quartet, pe care-l recunosc de la primul sunet. Care e explicația acestei schimbări? Îmi mântuiesc oare, cu percepția mea de astăzi, chinurile și angoasele din trecut, sau mă caut, în sunetele quartetului, pe mine însămi, absolventă de liceu?
Am dat numai câteva exemple de schimbare de gust, dar e sigur că toți avem o mulțime de asemenea exemple. De aceea, fără să judecăm gusturile altora, nu cred că e rău să le discutam din când în când, prietenește, între noi…
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
