Un interviu în mai multe secvențe
(Din Adevărul și România de la zero, 12 și 13 martie 2013 – Vlad Stoicescu)
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran…
- – „Frica este mai contagioasă decât curajul”
Deși e la mii de kilometri distanță de România, sau poate tocmai din acest motiv, Dorin Tudoran n-are nevoie de ochelari pentru a citi țara pe care a părăsit-o la mijlocul anilor ’80, schimbând Bucureștiul pe Washington, comunismul pe libertate și disidența pe exil. Nici introducerea aceasta n-are nevoie de mai multe rânduri: se va vorbi despre toate – trecut, prezent și viitor – în cele două părți ale interviului acordat de Tudoran în cadrul seriei publicistice realizate de Adevărul în parteneriat cu platforma media „România de la zero”.
Vlad Stoicescu: Ce sunteți, domnule Tudoran, o victimă a istoriei mai mari, a lucrurilor care s-au întâmplat în România ultimei jumătăți de veac, sau un învingător tocmai prin forța exemplară a istoriei mai mici, personale?
Dorin Tudoran: Uneori, când sting lumina și pun capul pe pernă, mă simt un învingător, pentru ca dimineața, când ies din pat, să mă simt o victimă. Cele două ipostaze sunt interșanjabile, dar nici una, nici cealaltă nu au prea mult de-a face cu istoria. Când spunem „așa s-a scris istoria”, asta poate să includă sau nu și felul în care a fost „scrisă istoria unui om”. Altfel spus, sunt și o victimă a ceea ce am ales să spun, să scriu și să fac. Sunt și un învingător al spaimei de a afla că sunt mai slab decât îmi închipui pentru a-mi administra decent înfrângerea sau victoria. Viața este o cursă atât de ciudată, încât astăzi afli despre un om că a câștigat cel mai mare premiu din istoria Statelor Unite la Powerball sau la MegaMillions, pentru ca peste numai un an să afli că exact același om a rămas sărac lipit pământului. A înțelege cum să-ți administrezi o victorie ori o înfrângere este mai important decât întâmplarea de a câștiga sau de a pierde.
V.S.: Mulți dintre cei care au ales calea exilului înainte de 1989 au rămas, într-un fel sau altul, prizonierii aceleiași drame: cea a pierderii propriei țări. Vă mai bântuie ceva astăzi?
D.T.: Nu i-aș spune neapărat dramă, dar pierderea țării continuă să-ți apară, din când în când, ca un ciorchine de întrebări necruțătoare. În funcție de temperament, de circumstanțele în care ai plecat, de motivele pentru care ai ajuns în afara țării, de cum ți-ai reclădit o viață în afara României, de cum reacționezi când revii temporar în țară și multe altele, nu există, bănuiesc, o măsură comună tuturor cazurilor. Pentru nevoile zilnice, conservele pot ajuta. Dar conserve de suflet nu există. Cu cât te gândești mai mult la o asemenea situație ca la o dramă, cu atât mai multe șanse există ca drama să te ia în primire, să te administreze, când, pentru a supraviețui, tu trebuie să fii cel care ține drama sub control.
V.S.: Regretați uneori că ați plecat?
D.T.: Evident, m-a vizitat gândul „ce păcat că a trebuit să plec din România”, dar nu mi-amintesc să-mi fi spus vreodată, nici măcar în momente euforice, „e timpul să te întorci în România”. Între a regreta că ți-ai pierdut țara și decizia de a te reîntoarce există un drum foarte complicat. Măcar ultima lui parte, nu trebuie s-o faci orbește, împins de sentimente, fiindcă este chiar ultima parte a drumului. Mi-e teamă că, întors definitiv, aș fi descoperit că țara pe care o consider pierdută mi-ar fi apărut definitiv pierdută. Iată o tragedie pe care am avut, de multe ori, curajul s-o citesc, dar n-aș avea puterea s-o trăiesc. Nu e înțelept să practici exilul intern mai mult decât o singură dată în viață.
V.S.: Dacă ați fi știut că regimul se va prăbuși, ați fi rămas?
D.T.: Știam ce se întâmpla în alte țări est-europene, aveam sentimentul că, într-o bună zi, se va întâmpla ceva și în România, dar sunt sigur că până și aceia care au fost implicați în lovitura de stat nu puteau bănui foarte exact când se vor coace condițiile. Citind pagini ale acestor oameni sau pagini ale altora despre istoria acestor complotiști observi că printre precauțiile lor era și aceea să nu facă nimic până nu sunt coapte condițiile. „Nu e timpul”, spuneau cei mai precauți dintre ei. Uneori au avut dreptate, alteori s-au înșelat profund. Nu doar că venise, dar momentul și trecuse deja.
V.S.: Există un consens reperabil în rândul celor care analizează ultimul secol și jumătate de devenire a României moderne: comunismul poartă principala vină pentru felul în care arată prezentul.
D.T.: Este un consens venit din lene, din teama de a scruta atent în măruntaiele naționale. Un consens, dacă vreți, ce vine dintr-o vanitate care se substituie, infracțional, bunului-simț. Într-adevăr, comunismului îi datorăm multe dintre aberațiile comportamentale ale societății românești de azi. El a scos din noi tot ce era mai rău, sub o presiune compusă din dictatură, cotropire străină, abandonare istorică, infantilism politic intern, indiferență a lumii libere, mancurtizare. Dar acel rău zace undeva, adânc, ascuns de ochiul omului, până vine unul cu o sondă, o instalează unde nu gândești, forează cât forează și deodată țâșnește din adâncuri ceva negru și uleios. Unii sondori au noroc, au dat de petrol. Alții au dat peste măduva puturoasă din care s-au întrupat mereu personaje și situații care ni se par inedite.
V.S.: „Nu sunt deloc inedite!” păreți a spune.
D.T.: Nu ne citim și recitim clasicii, nu citim și recitim antologiile de literatură popurală, nu avem răbdare să-i ascultăm pe bătrâni, altfel ar fi fost imposibil să nu fi înțeles că nu am dat nas în nas pentru prima oară, abia după 1989, cu personaje și situații aiuritoare și jenante. Am fi înțeles, deja, că ăștia suntem, de multă vreme. Există și păsări „fenix” care, odată dispărute, ar fi bine să rămână așa, dispărute.
V.S.: Istoricul Lucian Boia spunea recent că România „a fost foarte tare deformată de comunism, dar și comunismul românesc a fost așa cum a fost fiindcă s-a așezat pe România de dinainte de comunism”.
D.T.: Privesc și eu la disputele stârnite de scrisul domnului Lucian Boia. I-am citit mai toate cărțile cu încântare, dar de întâlnit l-am întâlnit doar în două rânduri. Prima oară, la decernarea premiilor „Superlativele anului” acordate de revista Cuvântul pentru anul 1998. Eram amândoi premiați. Am făcut apoi și un schimb de cărți. Mi-l amintesc pe domnul Boia citind rândurile scrise de Nicolae Manolescu pe coperta a 4-a a cărții mele Kakistocrația – „Publicistica lui Dorin Tudoran conține un grad mai mare de adevăr decât poate suporta ipocrizia de ieri sau de azi” – și spunându-mi cu umor că într-o zi vom fi amândoi aspru trași la răspundere.
V.S.: A venit ziua aceea?
D.T.: N-aș vrea să înțelegeți că mă consider în liga în care evoluează domnul Lucian Boia. Vreau să spun doar că mi se pare „firesc” să văd atâta lumea hulindu-l pe Lucian Boia și dorind să-și petreacă istoria consumând marfă produsă și ambalată de Mihail Roller, Sergiu Nicolaescu, Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu, tovarășul Spălățelu și alți patrioți de vârste diferite. De tras la răspundere, n-am scăpat. Nici unul, nici celălalt.
V.S.: Văd în dosarul dumneavoastră de Securitate (n.r. publicat în 2010 la Polirom) un om singur, traversat de multe îndoieli și sprijinit de puțini prieteni. V-ați așteptat la solidaritate?
D.T.: Am răspuns de prea multe ori, public, la această întrebare, ba mi-am răspuns la ea și în deplină singurătate, pentru a nu fi câștigat un grăunte de certitudine: nu, nu m-am așteptat la solidaritate. M-am așteptat, probabil, la mai puțină ticăloșie din partea „oamenilor de bine”. Și asta a fost o eroare fundamentală, aproape letală. Frica este mai contagioasă decât curajul. Frica o simți în oase, curajul insuflat de alții este, de cele mai multe ori, epidermic. Te poate lua vântul curajului, dar, după ce te freci puțintel pe braț, curajul te poate părăsi cât ai zice pește.
V.S.: Sau, dacă ai o structură mai firavă, precum a doamnei Doina Cornea, te poate lua de tot vântul ăsta.
D.T.: Printre primele lucruri pe care mi le-a trimis Vlad Georgescu, pe atunci Directorul Departamentului Românesc de la Radio Europa Liberă, a fost și o copie xerox a scrisorii de solidaritate cu mine trimisă de dna Doina Cornea la München, pe când mă aflam izolat aproape cu totul. Știam textul scrisorii, îl auzisem când a fost difuzat, dar la vederea scrisorii, la parcurgerea acelor rânduri olografe, scrise cu o fermitate nedisimulată, am avut sentimentul că pagina aceea era mai mult decât orice gest de solidaritate la care m-aș fi putut aștepta. Astăzi, adică prin 2009, mă apucă amețeala văzând cum șterge parchetul cu Doina Cornea o doamnă culturală din Timișoara pentru crima că Doina Cornea și-a exprimat, public, o opțiune electorală diferită de a doamnei respective. Ce uită inchizitoarea dnei Cornea este esențialul – fără oameni ca dna Cornea, multe doamne din Timișoara și celelalte locuri din România ar fi ajuns mult mai târziu la dreptul de a putea alege. Și opțiunea mea din 2009 a fost diferită de opțiunea dnei Cornea, dar nu mi-a putut trece prin cap că pentru asta trebuie s-o beștelesc. Nu și pentru dreptul de a alege, de a opta au murit atâția oameni în decembrie 1989, începând cu Timișoara doamnei atât de intransigente astăzi?
V.S.: Credeți că lipsa de solidaritate e caracteristică românilor care au traversat dictatura?
D.T.: Nu știu dacă este înțelept să leg lipsa curajului de traversarea unei dictaturi, dar nici n-aș spune că dictatura încurajează curajul. Iată, oameni care n-au trecut printr-o dictatură nu sunt astăzi neapărat mai curajoși decât părinții lor, oameni care au fost striviți de câteva decenii de dictatură. Unii dintre ei sunt doar foarte obraznici, confundând curajul cu obrăznicia. A spune tot ce-ți trece prin cap, a scuipa pe stradă sau electronic, pe forumuri, spre oameni despre care nu știi practic nimic sau căror nu le poți ajunge la gleznă nici suit pe un taburet nu este o formă de curaj. Este o formă de imbecilitate. Când tranziția de la frică la curaj se face prin imbecilitate, tranziția riscă să se eternizeze.
V.S.: Eticheta disidenței aduce mai multe priviri dezaprobatoare decât atitudini de respect sau chiar recunoștință?
D.T.: Da. Și aceste priviri dezaprobatoare se înmulțesc în proporție geometrică, devin din ce în ce mai acuzatoare. Te pune dracul să-ți recuperezi dosarele de urmărire informativă, dai acolo peste porcăriile pe care ți le-au făcut cunoscuți, amici și prieteni apropiați, bașca dușmani sau necunoscuți, faci publice câteva eșantioane care vorbesc despre slăbiciunile omului aflat sub vremuri și te trezești pentru a doua oară vinovat. Întâi ai fost vinovat pentru că ai silit bieții oameni să te toarne. A doua oară ești vinovat pentru că nu ai obrazul să taci sau să prezinți scuze lumii bune pe care ai pus-o în „situații neconvenabile”. Discuțiile purtate azi pe un asemenea subiect sunt dezolante.
V.S.: Ce ați fi luat cu dumneavoastră, dacă ați fi putut, din România pe care o părăseați în 1985?
D.T.: Puținii membri de familie, prietenii, mormântul tatei, mormintele bunicilor și casa lor de la Ștefănești, Argeș. Poate-l împrumutam și pe generalul Iulian Vlad, șeful Securității, pentru a verifica rapoartele ce se trimiteau despre mine acasă, nu de alta, dar dacă tot se aruncau atâția bani pe fereastră, măcar unele dintre informațiile acelea să fi fost corecte.
V.S.: Apropo de ele, v-ați transformat dosarul de Securitate într-o carte despre care ați spus, în câteva rânduri, că o detestați profund.
D.T.: Am mărturisit motivul care m-a determinat să mă uit în acel munte de mizerie. A fost un moment de slăbiciune. Singurul câștig este acela că, așa cum vă mărturiseam mai devreme, am înțeles că nu dictatura, mecanismele ei de represiune și turnătorii au purtat vreo vinovăție. Azi, pot recunoaște deschis că eu sunt vinovatul, eu am terorizat niște valori de care românii sunt fascinați – dictatura, represiunea, turnătoria și lipsa de coloană vertebrală. În plus, deși am contat pe sprijinul cavaleresc al dlui Ion Cristoiu, tot n-am aflat cine era rezidentul Securității de la Casa Scânteii trebăluind sub numele de cod „Timaru”.
V.S.: Într-un fel, Ion Cristoiu v-a acordat deja„sprijinul”, scriind în 2006 un text care insinua că ați putea fi o creație a Securității. Nu v-ați consultat dosarul tocmai pentru a îngropa definitiv această ipoteză?
D.T.: Ba da. Dar nu spre a o îngropa în ochii mei, doar știam cine sunt, ci spre a-i deschide ochii dlui Cristoiu și celor ca Domnia Sa.
V.S.: Spuneați odată că poporul român nu trebuie înțeles, ci iubit necondiționat dacă vrei să te ia în serios. De iubit necondiționat, n-ați făcut-o. L-ați înțeles, atunci? Ați descoperit esențialul?
D.T.: Spre deosebire de cei care își asumă eroismul de a crede că mor geniali și neînțeleși, eu îmi asum lașitatea de a mărturisi că nu înțeleg poporul român. Mi-ar fi și greu, căci fac parte din el, chiar dacă nu mă las tras de urechi sau mângâiat pe cap de acest mare neînțeles al umanității. Și-apoi, nu uitați că, de cele mai multe ori, când afirmăm că nu înțelegem ceva, folosim un eufemism care îndulcește adevărul. Înțelegem, dar nu ne place deloc ce înțelegem. Ce vedem ne deprimă. Și atunci, oameni politicoși sau doar loviți de teamă, preferăm să spunem „nu înțeleg cum se poate ca… ”
V.S.: „Nu am trăit, am supraviețuit” declarați într-un interviu descriind viața din România comunistă. Cum se face, totuși, că supraviețuirea de atunci se încăpățânează astăzi să conteze mai mult chiar decât prezentul?
D.T.: Întrebarea ar putea sugera unor oameni mai neatenți la nuanțe că aș fi implicat, de dimineața până seara, în activități de clarificare a trecutului. Or, aș zice că nu sunt. Spre a rezuma un mecanism: nu încerc să dau nimănui lecții în legătură cu felul în care a ales să trăiască, să treacă prin lume, dar când cineva pretinde ba că a trecut și trece prin lume exact așa cum o fac eu, ba că precauția extremă a fost singurul mod de a exista, restul atitudinilor fiind pură stupiditate, lucrurile se complică. Nu pretind că felul meu de a trece prin lume este mai onorabil decât al altora. Spun doar că este diferit și, pentru că am plătit pentru această diferență, nu-mi place s-o văd ștearsă ori, de ce nu?, chiar persiflată în cugetări formulate fermecător, dar false de la cap la coadă. Falsificarea propriului trecut este o indecență. Falsificarea trecutului altora este un act de agresiune. Și eu, unul, nu mă simt în apele mele când sunt agresat, nu am înțelepciunea de a rămâne de piatră, când ceea ce numesc „gândire mitocană”, adică insolența unor oameni deștepți de a-i lua pe toți ceilalți drept idioți, mă agresează. Nu vi se pare ciudat că imensa majoritate a eroilor postdecembriști, a dascălilor naționali de stat de drept, deschidere spre Occident, integritate, curaj, DNA, sacrificiu este formată din oameni care înainte de 1989 au tăcut, cum bine s-a spus, într-un mod asurzitor? Au rezistat numai prin cultură. Și cu cine împart astăzi cultura, căci tocmai i-am văzut pe Dan Diaconescu, Dana Grecu, fostul ministru Igaș, dom’ Vanghelie și Mitică Dragomir, Bahmuțeanca și Prigoană discutând aprins cu Sever Voinescu despre Søren Kierkegaard și pe Teodor Baconschi contrazicându- se cu Pinalti cu privire la marile schisme din sânul bisericii catolice.
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
