Ipoteza de la care pornim este simplă: odată instituite principalele componente ale dispozitivului autohton de putere postcomunist – urmate de conformarea umană și instituțională la regulile funcţionale ale acestuia – schimbările în viziunile ori atitudinile politicienilor referitoare la optimizarea acestui dispozitiv sunt puțin probabile. Ne referim la un proces adaptativ al politicienilor. Un proces care vizează ceea ce, în genere, înțelegem prin politică într-o societate democratică. De fapt, este vorba despre acel set de răspunsuri pe care partidele și politicienii îl dau la somațiile unei realități generată de pomenitul dispozitiv de putere. Un proces care, potrivit așteptărilor românilor de rând, ar fi trebuit să ducă la optimizarea continuă a întregului sistem, ca societate politică a cetățenilor.
După trei decenii de democrație, trebuie să constatăm că lucrurile nu au evoluat potrivit așteptărilor. Iar superficialitatea politicienilor continuă să coabiteze de minune cu satisfacția românilor prilejuită de faptul că, în contrapartidă cu dezamăgirea provocată de guvernanți, pot încă să beneficieze de libertățile și drepturile care sunt proprii doar unei democrații. Deloc întâmplător, măsurătorile sociologice indică creșterea numărului românilor care-l regretă pe Ceaușescu! O anchetă desfășurată în rândul tinerilor releva o adevărată fractură logică. Mulți dintre cei chestionați fiind de părere că se poate renunța la alegeri, dar în condițiile în care ar continua să beneficieze de aceleași drepturi și libertăți. Desigur, prea puțin contează că ponderea cea mai mare e deținută de semeni de ai noștri, posesori ai unei instrucții precare. Căci, important rămâne faptul că democrația mioritică continuă să fie una periferică modelului adoptat. Mimetică, altfel spus. Actuala elită politică, responsabilă de situație, este și rezultatul opțiunilor politice și al comportamentului electoral al românilor din ultimele decenii.
De bună seamă, pentru o mare parte dintre aceștia din urmă, realitatea autohtonă pare să fie parțial descifrabilă. Iar acest fapt este pe cale de a deveni unul banal: odată cu instalarea noului tip de societate, pe politicieni nu-i mai interesează ceea ce se întâmplă cu societatea, odată ce s-au văzut cu sacii în căruță! Desigur facem vorbire despre postura convenabilă dobândită de politicieni. Aceștia fiind principalii beneficiari ai sistemului de putere, care le asigură avantaje pentru ei și clienții lor. Astfel se face că politica, la fel ca multe alte activități, a ajuns să fie considerată o oportunitate de carieră. La fel ca multe altele. Politica practicată de partidele noastre pare să trimită, pentru mulți dintre semenii noștri, la un gen oarecare de activitate umană. Și cam atât! Drept consecință, ideea de reprezentare a cetățenilor, de dezbatere și implementare a politicilor publice etc. sunt din ce în ce mai golite de conținut. Căci, în mod evident, ceea ce contează pentru partidele mioritice pare să se refere, înainte de toate, la tot ceea ce presupune păstrarea pozițiilor de putere dobândite. Context în care cetățeanul mioritic este redus, în mod vădit, la o singură valență. Anume, cea electorală.
Dar ce se întâmplă cu democrația? Acel termen, cărora multora ni se pare că și-ar avea originile acum mai bine de două milenii, în polisurile grecești. Etimologia, într-o viziune larg răspândită, pare să fie cât se poate de sugestivă și acoperitoare. Pe de altă parte, știm că de fapt ideea forte a democrației moderne – aceea de reprezentare – s-a născut în evul mediu, nu în polisurile grecești. În mod esențial, după cum știm, a fost vorba despre un mecanism care avea drept obiectiv reprezentarea unor stări sociale. Așadar, nicidecum despre vreo filiație ideatică care să aibă în centru așa numita putere a poporului. Cum decurge din termenul grecesc. Adică, o putere care, potrivit etimologiei, ar fi trebuit exercitată în mod nemijlocit de către cetățeni. Ceea ce nu se întâmplă în democrațiile modernității. Undee avem de-a face, în mod esențial, cu un mecanism de reprezentare a acestora. Puterea așa-zisă a poporului fiind, drept urmare, o consecință a reprezentării. Nicidecum o manifestare directă a voinței cetățenilor.
De bună seamă, democrația directă, așa cum funcționa aceasta în polisurile grecești, nu mai este posibilă în condițiile societăților moderne. Societăți cu mult mai complexe decât pomenitele polisuri. Un celebru gânditor grec credea că limita maximă a populației unui polis ar fi de 5.040 cetățeni. Grecii, inventatorii ideii de control al puterii, nu-și puteau imagina democrația nici în societăți extinse, cu populații numeroase, nici prin intermediul reprezentării. Pe de altă parte, nu mai puțin adevărat este faptul că sunt funcționale regimuri politice moderne, bazate pe consultarea, desigur în chestiuni importante, a unei populații numeroase. Cum e cazul Elveției, de pildă. Din nefericire, cazul Cantoanelor elvețiene pare mai degrabă o bizarerie, decât o practică care ar merita transpusă cât mai degrabă…
Revenind, însă! Este evident că instanțele de reprezentare a cetățenilor în unele societăți moderne, cum este și cea autohtonă, se cam rezumă la postura comodă a unui fel de prizonierat în limitele sistemului de putere postcomunist instituit în urmă cu ceva vreme. Și unde responsabilitatea specială a politicienilor, așa-zisa răspundere politică s-a dovedit, în realitate, fără consecințe în ceea ce privește îmbunătățirea sistemului de putere. Drept consecință, nimic mai normal ca politicienii să se comporte de parcă nu de ideile și acțiunile lor ar depinde buna funcționare a unei societăți, cum este cea autohtonă, ci de cu totul alte instanțe. Desigur, nu se știu prea multe lucruri despre acestea din urmă. Totul pare să depindă de ceva care nu se află nicidecum sub controlul politicienilor.
Un alt poncif, drag politicienilor mioritici, asemănător răspunderii politice, este actul de voință unilaterală în cazul demisiei. Vezi Doamne, un act aflat integral la dispoziția subiectivității și sensibilității politicianului. Deși, în realitate, instanța care decide asupra actului demisiei este, fără doar și poate, organizația politică din care provine respectivul. Demisia fiind doar o măsură de păstrare a încrederii cetățenilor în raport cu o anumită organizație politică. Acesta fiind, de fapt, principalul rost al unei demisii. Un act care, în spațiul politicului autohton, pare să se producă doar „în cele din urmă”…
Poziționarea politicienilor, dar și a celor care îi urmăresc, comentându-le acțiunile, pare să fie una mai degrabă de tip mitologic, mai puțin una de factură rațională. Căci ce altceva s-ar putea spune despre o serie de indivizi acționând în grupuri organizate, cum sunt partidele, deci având din start de partea lor o eficiență care n-ar putea fi obținută de către indivizii neasociați, dar care nu reușesc, de pildă, să termine nici în două decenii o șosea de centură, cum este aceea din jurul Capitalei. Să presupunem că n-au fost mijloace! Ok! Dar s-ar fi putut face, treptat, măcar pasajele de trecere dintre București și noile zone de rezidență pentru a mai fluidiza în parte circulația sufocantă. Nici vorba de așa ceva! Și aceasta, din pricină că, în mod cât se poate de clar, celor care s-au perindat pe la pupitrele puterii nu le-a păsat câtuși de puțin de faptul că situația centurii constituie o problemă pentru o parte destul de însemnată a semenilor lor. Doar o atare atitudine, de dispreț față de problemele altora, de depreciere a semenilor tăi, în cele din urmă, ar putea explica indolența guvernanților autohtoni.
N-ar avea rost să exemplificăm în continuare, căci lista ar fi doar o altă sursă de frustrări. Numai dacă te gândești la situați politică determinată de un interimat prelungit fără justificări raționale. Chestiune datorată în mod evident unor orgolii mărunte, dar și unei culturi politice și organizaționale structurate de către partidele mioritice în ultimele decenii. În ciuda posturii lor de grupuri organizate, deci având din start beneficiul eficienței, comparativ cu omul de rând, partidele postdecembriste au eșuat lamentabil nu doar în mai toate promisiunile lor, ci, mai grav, în rostul lor social. Reușind astfel să golească de conținut, de substanță însăși politicul autohton. Dacă politica a ajuns să fie percepută drept o specie degradată a acțiunii umane, ceva neonorant pentru oricine se înregimentează politic, în mod cert ar trebui să ne chestionăm asupra viitorului democrației autohtone. O democrație care, deși a mimat din punct de vedere instituțional modelul occidental, continuă să fie periferică în raport cu acest model. Deloc întâmplător, ai noștri tineri au ajuns să-și imagineze că libertățile și drepturile de care se bucură ar fi drepturi naturale, nicidecum consecințe ale unui regim politic de factură democratică.
Iar partidele noastre, ce să vezi?, nu se simt câtuși de puțin responsabile. Ba, mai mult, în mod paradoxal – cu excepția celor care, vezi Doamne!, adoptă strategii anti-sistem – mai toată fauna politică, deși este înconjurată de un ocean de nemulțumire din partea semenilor noștri, percepe întreaga situație drept o specie a normalității. O normalitate în care atitudinile critice față de stările de lucruri din societate se manifestă doar în două situații: fie în campania electorală, fie când partidele și politicienii sunt temporar în opoziție. În rest, alegerile vin și se duc, iar politicienii se perindă în propriul folos pe la pupitrele puterii…
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
