- Mișu de la Barieră și Timofte din Cuțarida
„Bărăganul, matahala asta de câmpie, se mai răsfaţă cu câte o livadă sau o vie, pe ici pe acolo, apoi, cât vezi cu ochii, numai drumuri, pelin şi ciulini, rar încălecate de fântâni cu cumpănă.” – Fănuș Neagu
Cât despre oameni, se știa, nu îi putea suferi pe blazați și pe mizantropi. În rest îi accepta pe toți cum erau. Până la proba contrară. Cum ar veni, lași omul să se simtă în largul lui, să vezi ce e cu el. Dacă nu îți place nu spui nimic. Îl lași în ale lui să vezi până unde merge. Când te saturi întorci spatele și adio. De ce să schimbi oameni? Ia-i cum sunt sau lasă-i în plata lui Dumnezeu! De ce să te încurci cu mizantropi?! Ălora nu le pasă. Poți crăpa lângă ei. Te întreabă dacă n-ai să le dai un pol și îți povestesc despre ale lor.
Femeile?! Astea te trântesc cel mai rău. Cu zâmbetul pe buze te pun în genunchi și apoi te lasă mort. După un timp nici măcar nu își mai amintesc de tine. Uite la proștii de se laudă cu câte femei și-au tras-o! Lângă ăia nu stă niciuna adevărată. Doar loaze la care nu se uită nici dracu. N-au încotro. N-au tras loz bun la loterie. Rămâne fiecare lângă ce are. Ăsta le-a fost norocul, își spun multe din ele, ofticate. Norocul scuipă într-o parte când le vede. Le ocolește.
Principii, reguli, idealuri?! Vezi puhoaiele de oameni care se clatină în bătaia vântului după cum le spun unii și alții. Exagerări, sărăcie, oameni distruși de muncile pe care le fac fără vreo tragere de inimă. Mișu de la Barieră știe o mulțime de oameni cărora nu le plac muncile lor. Se gândesc că sunt mai buni. Că ar fi meritat mai mult. Sunt plini de supărări și amărăciuni știute sau neștiute de cei din jurul lor.
Lui Mișu îi plac trenurile. Îi place și slujba lui. Nici gonit n-ar pleca de la Barieră. În mica lui haltă are căsuța sa, în care e șef. La Barieră e doar el stăpân. Nopțile lui Mișu sunt bine dormite. Nu are pete pe suflet. Uneori traversează câmpia Niculina a lui Timofte. Îi aduce mâncare la sufertaș. Mâncare și cărți de la biblioteca din sat. Fata e bibliotecară acolo. Niculina se uită la Mișu cu blândețe. Îl mângâie pe cap. Îi cuprinde fața în palmele ei ce miros a vanilie și a scorțișoară. El o răstoarnă peste cuvertura aspră a patului. Niculina lui Timofte se ridică după aceea și își îndreaptă spatele de femeie tânără fără bărbat. Se uită la Mișu fără un cuvânt. Apoi pleacă. În urma ei Mișu tace greu. Apăsat. Unde să mai încapă și ea în căsuța lui de o cameră și în viața lui plină cu trenuri?! Timofte, taică-su, e și el sărac. Trage de zor o căruță plină cu oale, prin satele din împrejurimi. Vremuri grele. Mereu au fost vremuri grele.
Bat vânturi multe și aspre prin Bărăgan. Stepa întinsă răscolește drumul ciulinilor. Vara, secetă și furtuni de praf. Iarna, crivăț și geruri năprasnice. Mișu de la Barieră își face loc și taie cu paleta lui pentru trenuri suhoveiul, vântul cel negru aducător de secetă, băltărețul cel mai ușurel, crivățul și viforul iernii. Până și numele Bărăganului vine de la vânturi. Buragan / turcescul vifor, vârtej sau furtună.
Din primăvară devreme până târziu la sfârșitul iernii, Mișu stă la Barieră și face semne cu paleta lui trenurilor care trec prin haltă de parcă el nici n-ar exista. Cu timpul oamenii s-au apropiat cu casele de gară. Au venit mulți venetici. Au murit unii. Au născut multe femei. Casele s-au ridicat și s-au înmulțit. Când a venit prima dată aici era doar el și Bărăganul care își rostogolea ciulinii a pustiu. Mișu stătea în fața casei cu mâna streașină la ochi și măsura depărtarea. Știa că nu vine nimeni. Nu aștepta. Doar privea hăt spre departe cât să măsoare locul. I se părea că îmblânzește astfel pustietatea. Era într-o toamnă abia începută. Prin septembrie. Ploua și el ieșise cu pelerina pusă peste uniformă, să aștepte acceleratul de noapte, de la București. Mai era până la venirea trenului. Soarele cădea dincolo de cortina de aburi a ploii. În amurg se înroșise câmpul și mirosea a pământ ud. Dinspre linia orizontului, ruptă parcă din discul cel roșu al soarelui, venea spre el o femeie. Venea peste câmp, de departe. Venea spre el și Mișu a înțeles. Cea care venea peste câmp în lumina aia roșie a soarelui la amurg, avea să fie femeia lui.
Mulți bărbați stau ca boii când văd o femeie și simt că este a lor. Le e teamă. Se sperie sau se gândesc că li se pare. Când fata l-a privit cu ochii ei codați și negri ceva s-a rupt în Mișu de parcă ploaia ar fi intrat în el și ar fi ridicat acolo o casă. În casa transparentă din sufletul lui Mișu – casă cu perdele de ploaie și arome de pământ ud – a intrat femeia aceea ruptă din discul soarelui la amurg. Anii au trecut încet. Fără grabă. Niculina venea mereu și pleca întotdeauna.
*
Timofte a ajuns în mica așezare de lângă calea ferată venind de foarte departe. Tocmai din Cuțarida Bucureștiului. Locuise un timp în Mahalaua Dracului, la Filantropia. Cum a ajuns din București în mica așezare din Bărăgan, nici el nu mai știe. Omul își luase lumea în cap. Venise mânat de sărăcie și de moartea nevesti-sii. Trăgea după el o fetiță blândă și tăcută, care nu îi ieșea din vorbă. Pe vremea aceea erau doar câteva case în sat. Destul de aproape de calea ferată. Tăiai câmpul și ajungeai la haltă. Fetița era fericită. Îi plăceau trenurile. Una dintre case era goală. Murise baba care a trăit acolo. Nu mai avea pe nimeni. Rămăsese în urma ei casa cu agoniseala de o viață a bătrânei, în grija nimănui. Timofte s-a dus la primărie și – după ce le-a povestit cum stă treaba cu el și le-a arătat ce acte avea – l-au lăsat să stea în casa bătrânei Alexandrina. Plătea o chirie de nimic statului care luase casa în lipsă de moștenitori ai bătrânei.
Și-a făcut singur un fel de căruță la care se înhăma chiar el și umbla prin sate să vândă tot felul de mărunțișuri pentru bucătării: oale, cratițe, tacâmuri și alte asemenea. Trăiau și el și Niculina, din bănuții pe care îi câștiga vânzând mărunțișuri. Greu, dar trăiau. Vecinii erau buni. Se ajutau între ei. Niculina a mers la școală cu internat, la oraș. S-a întors și a devenit bibliotecară în sat. Ea însăși a ridicat biblioteca. Într-un fost depozit de lemne. Oamenii s-au bucurat și au ajutat-o cu toții. Veneau mulți și din satele vecine după cărți. Băteau drum lung dar li se părea că merită. Cu salariul fetei și cu ce bani mai scotea Timofte de pe oale și cratițe, viața le mergea înainte cu capul sus.
În cele două camere ale casei se simțea mâna de femeie tânără și gospodină. Timofte era mulțumit. Venise dintr-o groapă de gunoi a Bucureștiului. Dintr-un bordei cu hârtie lipită la ferestre, în loc de sticlă. Dintr-o groapă în care oamenii trăiau gata morți, plini de boli și de bube. Printre hoituri de animale, câini sălbăticiți și turbați de foame, copii lepădați pe margine de șanț, șuți și cuțitari născuți vagabonzi și crăpând în cel mai bun caz prin pușcăriile ce li se păreau un loc de lux și de odihnă.
În casa din Bărăgan, rămasă de la bătrâna Alexandrina, printre lucrurile ei adunate în timp, cei doi – bărbat și copil – s-au pus pe picioare și au trăit mulțumiți și împăcați cu viața lor. Acolo, în casa aceea mică, Niculina a crescut și s-a făcut fată. Apoi Mișu de la Barieră a făcut-o femeie. Timofte știa dar tăcea. Era în firea lucrurilor. Poate o va lua de nevastă. Poate va veni cu burta la gură într-o zi. Le vor trăi pe toate cum vor putea. Împreună. Ei doi. Mișu de la Barieră era un om singur. Nu credea că o va lua de nevastă pe Niculina lui. Fata îl iubea. Timofte nu putea să se bage. L-ar fi urât. O lăsa în voia ei. E fată deșteaptă. Îi va trece și îl va uita sau se va sătura într-o zi de nepăsarea bărbatului și nu va mai merge la Barieră să îl caute. O vedea gătind uneori pentru băiatul ăla al ei. Îi amintea de Aneta, maică-sa. Se vede când o femeie iubește bărbatul pentru care face de mâncare. După cum mângâie cuțitul. După cum amestecă în oală. După cum privește legumele și presară mirodeniile. Îi era drag să își privească fata iubind un bărbat și gătind pentru el. De aceea o lăsa în pace. Și – trebuia să recunoască – Mișu de la Barieră o iubea. Nu era vreun golan care își bătea joc de fata lui. Era însă bătut de vânturi și prea sălbăticit de singurătate. Nu credea că își va părăsi singurătatea ca să îi stea alături Niculinei.
Cel mai mult îi plăcea lui Timofte când venea frigul și ei doi stăteau în căsuța cea mică iar geamurile se abureau de la căldură. Atunci i se părea lui Timofte că a ajuns tare departe: de la casele pline de igrasie și jegoase din Cuțarida care se întindea la marginea Griviței din București, la casa cu velințe colorate, strălucind de curățenie și de lucruri frumoase. La căldura cu miros de bunătăți gătite de fiică-sa. Casa albă și mică plină cu lucruri cusute de mâna Niculinei. Casa lor din mijlocul Bărăganului. Tăiai câmpul și ajungeai la calea ferată. Zgomotul pe care îl făceau trenurile în goana lor era ca un fel de muzică pentru ei. Le știau deja pe fiecare în parte și își făceau viața de zi cu zi după ele.
Și toamna îi plăcea tare mult lui Timofte. Când se adunau roadele colorate și oamenii o duceau cel mai bine din tot anul. Îi plătea atunci băcanului Pandele datoria de pe Caiet. Ciocnea un țoi cu vecinii, la crâșmă. Povesteau molcom și lumina aia aurie a toamnei îi legăna și îi ținea în brațe luându-le din griji. Amurgurile de toamnă le iubea cel mai mult Timofte! Dulcea lor tristețe parfumată. Aducătoare de povești vechi de iubire care n-a fost să fie și de povești noi despre oameni care își vor trăi viața împlinindu-și visele. Căci nimic nu e pe lumea aceasta mai de preț decât visele omului! Nici măcar momentul împlinirii lor. Precum niște ramuri de aur împletite cu har sunt visele oamenilor! Ele ne transformă pe toți în copaci uriași cu coroanele până la cer.
La toate acestea se gândea Timofte din Cuțarida stând în pragul casei lui din mijlocul Bărăganului, numai ce tăiai câmpul și ajungeai la calea ferată. Mirosea a vinete coapte și a cazane în care se învârteau zacuștile. Aromele veneau din vecini, de la coana Zoe a lui Stere Frizerul. Niculina punea împreună cu ea conservele pentru iarnă. Se auzeau râsetele femeilor pregătind borcanele și păturile pentru ca să le acopere după ce le umpleau. O auzea pe Niculina lui râzând și hohotele de râs ale fetei lui îi umpleau inima de bucurie. Când poarta cea mică de la intrare s-a deschis și Timofte l-a văzut pe Mișu de la Barieră în curte, a înțeles imediat că va urma o toamnă cu nuntă și mese întinse și muzici de chitare și voci de oameni fericiți.
– va urma –
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
