Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
În ziua nezisă umbrele dau lecții de lumină, uitând să ceară iertare unui răspuns la întrebare.
– De ce treci în fugă, magică sărbătoare?
Surâd într-o superbă zi de primăvară. A fost o imperială sărbătoare și, o să tot fie în universul verde care mă știe în eseu, în altă elegie. Sărut ochii plini de lacrimi, schimb subiectul conversației să pot privi ochii limpezi ai iubitei mele, trăiesc clipa fugară lângă ramura sensibilă a copacului vieții. E atât de fericită, sunt atât de mâine în eseu, sunt fericit în grija lui Dumnezeu, sunt Eu.
– Mulțumesc, Ție Doamne!
Sărbătoresc fericirea la apusul Eului de la răsăritul unui Eu, la răsărit minunea mea și-a așezat fruntea pe brațul scorpionului, tihna s-a așternut în camera albă. E atâta echilibru în gândurile îmbrățișate, totul pare un vis, deși este pura realitate. Degetele mâinilor noastre sunt împletite într-un lanț viu, sunt precum rimele dintr-un poem recitat în intimitate. Cu buzele uscate, de setea senzualității, sărut ochii înlăcrimați de gândul plecat la Chindie, undeva acolo se scrie o altă trilogie a iubirii devenite poezie. Trupurile ard, scânteile ochilor se răspândesc pe obrajii îmbujorați de pasiunea dragostei, totul este un incendiu de argint pe un covor din vise dintr-o pagină de amor.
– Spune-mi ce vezi în oglinda ochilor?
– O fereastră deschisă spre o iubire fără egal, un întreg format din Ea și El, un binom ideal.
Mâinile se prind într-un șirag de înțelesuri, atingerea lor vorbește despre sensuri, sensul iubirii, enigmă și mister, în fond un principiu al unui întreg, un minunat multiplu de trăiri și sentimente, o poveste a dragostei ce are ca titlu „Libertatea de a fi Eu”, propriul arbitru, Eu.
Într-o regie ne terestră trupurile se uită îmbrățișate, uitarea lor este profundă, timpul le dă speranțe, clipele îi unesc într-un singur chip, chipul dragostei terestre, inconfundabil tablou dintr-o epocă a iubirilor interzise.
– Te îndoiești, lector boem, hai spune-mi ce crezi, spune-mi de acolo de unde ești, din Colțul tău de Cer, spune-mi ce vezi, ce înțelegi?
Răspunsul se lasă așteptat, întrebările vin și pleacă, răspunsul se joacă pe tabla de șah a vieții. Pe noptiera de lângă patul alb se aude ceasul curios din fire, ne spune că e vremea să ne ridicăm fruntea spre Cer și să plecăm într-o aceeași misiune. Începe să plouă, umbrela cerului ne apără de lacrimile plecate la plimbare într-o lume neiertătoare. Rememorez secvență cu secvență din sărbătoarea primăverii, îmi înțeleg gândul, fantezia muzicală a ploii atinge parbrizul mașinii și fiecărei picături a Cerului îi răspunde o lacrimă a fericirii. Ce spectacol, ce emoție, ce trăire!
– Ce pot să-mi spun, să-mi șoptesc în gând?
– Reverență, femeie de la chindie!
Fredonez o baladă, ploaia s-a oprit pe marginea serii, fericirea se citește cu voce tare, ecoul ei răzbate zgomotul străzii, întind mâna și deschid geamul mașinii. Aerul rece mă ajută să conduc în siguranță. S-a înserat și în curând voi fi în patul unde visul trăiește în libertate, aici este iubita timpului care-și odihnește clipa pe umărul meu. Destinul mi-a rezervat un loc la cel mai frumos spectacol al vieții, Oda Bucuriei. Alături de mine, în loja oficială se răsfață o femeie, are chipul unei flori de munte, floarea de colț.
– Reverență, frumoasa mea, splendidă minune a naturii…!
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
