9 septembrie… Ora douăsprezece noaptea, mai exact, trecut de miezul nopții… Odată cu toamna, se lasă liniștea seara și parcă nu se mai aud strigătele celor care ies, într-un final, din puburi și baruri, târziu în noapte. E întuneric. O lampă de afară îmi bate în geam, proiectând umbre interesante pe pereți. Am impresia că mă aflu într-un film noir, în biroul unui detectiv blazat și sătul de viață. Am terminat ultimul pachet de țigări. E o constatare stranie, ca și cum ai realiza că ești deja în largul mării, într-o barcă al cărei motor a consumat ultimul strop de kerosen. Acum nu-ți mai rămân decât pânzele. Sunt momente în viață în care nu mai ai ce să spui. „Uite, bă, chiar nu știu ce să-ți mai spun.” Nu pentru că nu ar mai exista subiecte pe care să le dezbați cu tine însuți, ci pentru că ceea ce ar fi fost de spus a fost îngropat demult, a putrezit și n-a mai rămas nimic. Sau poate că vorbele nu mai au forță. Ai trecut de la puterea unui motor cu opt cilindri la cea a unui motor Stirling cu aburi. Ai spus atât de multe, încât acum ți se pare că nu mai ai ce să comunici.
La Spar găsesc Vogue Slims cu douăzeci de euro. Sunt singurele țigări fumabile din Irlanda, dar nu se compară cu Parliament, Sobranie sau Carpați, pe care le-am fumat în ultima săptămână. Un capitol scris, câteva țigări, o piesă de teatru radiofonic, încă o țigară… Îmi mai rămân câteva trabucuri indoneziene și tutun de pipă. Dar pipa nu este pentru omul care trebuie să muncească opt ore pe zi pentru a-și câștiga existența. Nu este pentru omul obosit care se retrage în apartamentul său, privind ploaia cum spală zidul albastru al hostelului York. Pipa este pentru intelectuali, filosofi și metafizicieni, pentru oamenii care au leisure, care au timp pentru introspecție, meditație, reflecție și gândire abstractă. Bukowski spunea că încercase să trăiască experiența scriitorului înfometat, hrănindu-se cu doar o ciocolată pe zi, ca să aibă timpul și libertatea de a scrie. Fusese o mare iluzie, o minciună absurdă. Boemia pe stomacul gol este o tâmpenie.
Blestemul rostit asupra lui Adam nu te va lăsa să trăiești așa cum vrei, fără să-ți sacrifici timpul liber pe altarul muncii. Sigur, munca poate fi o binecuvântare atunci când are un sens, un meaning, un scop. Altfel, suntem prinși în niște automatisme care ne transformă pe noi înșine în automate: automatisme lipsite de semnificație, de scop, de țel. Mă ascund sub plapumă, dorind să nu mai știu de nimic, imaginându-mă un animal arctic în bârlogul său, hibernând o iarnă, o vară, o toamnă și o primăvară. Mereu ni s-au cerut sau ni s-au impus sacrificii. De la sistemul feudal, în care munca – munca istovitoare – era un imperativ, până la sistemul de astăzi, în care munca este și ea un altfel de imperativ. Poți să-i condamni pe cei care caută o carieră în politică? Sigur, nu poți să-i feliciți, dar nici să-i condamni. Noi căutăm să existăm; ei caută să trăiască, să guste puțin din acel sentiment al puterii – un afrodisiac foarte puternic.
Îmi imaginez că beau o cafea în Havana, că urc pe colinele și dealurile, prin favelele din Medellín, gustând din pericol și adrenalină, sau că mă poartă un vas pe mările zbuciumate. Orice, orice, orice – orice ca să ies din starea de amorțire. Alienarea, fenomenul alienării, nu este provocată doar de conflictul de clasă, de controlul mijloacelor de producție sau de opresiunea patriarhal-capitalistă. Alienarea înseamnă să nu mai sesizezi frumosul și binele manifestate prin purtări, maniere, cuvinte și arhitectură. Să te plimbi pe stradă și să te plictisești iremediabil, ca în fața unui ghișeu banal dintr-o instituție banală. Poate că, de aceea, această arhitectură minimalist-modernistă a luat atât de mult avânt. Ea le transmite oamenilor că nu mai există nici frumos, nici bine, nici semnificație, nici simbol – nimic. O lume de cuburi și pătrate care te limitează și te închid… Iar noi numim asta progres.
Lumea de astăzi te închide. Te închide în idei, în reguli, în legi și proceduri, până când devine o lume-închisoare, o lume benthamiană. Dar și mai rău este când lumea întreagă devine un deșert. Există cuvinte pentru asta în arabă: amal sahrawi. Lumea ca deșert, lumea – un deșert… Dar este un deșert plin de creaturi hidoase, care îți urlă în urechi, te înspăimântă și îți provoacă silă prin urâțenia lor, asemenea viziunilor Sfântului Antonie cel Mare. Prin rugăciune și post, însă, acele viziuni dispăreau, iar dracii fugeau. Poate că și noi avem nevoie de multă rugăciune, căci, Doamne, oribil este acest deșert. Deșertul, geografic vorbind, ca formă de relief, ca biom, are frumusețea lui: întinderea aceea, soarele, apusul, noaptea, răcoarea. Dar deșertul nostru este golit de sensuri. Iar singura scară pe care poți să evadezi este rugăciunea, întâlnirea cu Dumnezeu. Iar ca să te întâlnești cu Dumnezeu trebuie să vezi, să vezi dincolo de deșert. Suntem însă miopi și nu putem vedea. Este o străduință de care nu vrem să ne apropiem, căci nu ne amorțește. Iar noi căutăm amorțirea.
De-am amorți, totuși, întru Dumnezeu, ne-am trezi cu alți ochi, cu altă privire, noi, renăscuți, nou-născuți. Și totuși, văd pe stradă grupuri, cupluri, prieteni care ies împreună, se distrează, beau, cântă. Să fie și aceea o formă de amorțire? Sau este acolo un atom de optimism pe care eu, cel puțin, par să-l fi pierdut? Sunt oare visele noastre născute să moară?
Dar, vai de cel care încă le vizitează mormântul și le ține pomeni. Căci vor ieși din mormânt, îl vor lua de gât pe cel care le-a uitat și îl vor îngropa cu ele. Deh, stare blazată într-o țară în care nu mă regăsesc și nu m-am regăsit niciodată, într-o lume pe care nu o înțeleg. Câteodată, pașii mă duc, după serviciu, într-un bar și acolo am iluzia că trăiesc, că ceva în mine s-a trezit, că nu sunt un automat. Îi invidiez mult pe cei care pot trăi fără să-și pună întrebări și fără să aibă vise. Am impresia că am un început de avriofobie. E un cuvânt inventat de mine. Avrio, în greacă, înseamnă „mâine”. Pentru că ziua de mâine nu-mi aduce tot ce vreau eu, ci mult din ceea ce nu vreau. Apoi mă trezesc dimineața, nu-mi lipsește nimic, am ochi să văd, urechi să aud, mâini să lucrez, picioare să merg, și-I mulțumesc lui Dumnezeu că, pentru prostia mea, îmi iartă și păcatul, și nerecunoștința.
Ora unu… Mă privesc în față cele nouă ore care mi-au mai rămas pentru dormit, trezit, scris, rugat. De-aș putea să le multiplic. Dar, la sfârșit, aceste nouă ore își vor da ultima suflare. Și iarăși, din nou, din nou și din nou. Și totuși, îmi zic că e loc de „mulțumesc” și mâine.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
