Nu au armată, nu au buget, nu au decrete de semnat. Jurnaliști, judecători, intelectuali, ONG-uri, denunțători sau influenceri: cei care denunță puterea dețin o putere imensă. Acesta este un mare paradox al democrațiilor noastre obosite. Niciodată puterea politică nu a părut atât de slabă, atât de atent monitorizată, atât de contestată. Și niciodată cei care o critică nu au apărut atât de puternici. Un editorial poate da jos un ministru. O investigație a unui ONG poate bloca un proiect industrial. Un videoclip de trei minute poate distruge o reputație construită de-a lungul a treizeci de ani. Un judecător poate paraliza un palat prezidențial. Critica puterii a devenit o formă de putere.
Rețelele sociale au democratizat disidența. Aceasta este atât puterea lor, cât și pericolul lor. Pe de o parte, au permis apariția unor voci reduse la tăcere: victime ale violenței, denunțători, locuitori din suburbii și generații mai tinere care nu se identifică nici cu partidele politice, nici cu ziarele tradiționale. Pe de altă parte, au creat o economie a indignării. Pe X, TikTok sau YouTube, nu cea mai precisă analiză prevalează, ci cea mai clivantă. Critica devine o marfă. Trebuie să denunți lucrurile mai tare, mai rapid și mai simplu decât vecinul tău pentru a capta atenția. Nuanța nu generează vizualizări. Complexitatea nu atrage abonați. Rezultatul? A apărut o nouă elită de critici, nici aleși, nici instruiți, nici reglementați etic, dar extrem de influenți. Unii creatori de videoclipuri politice au un impact mai mare asupra unei campanii decât mitinguri întregi. Unele relatări anonime pot declanșa furtuni mediatice bazate pe informații neverificate. La aceasta se adaugă rolul ambiguu al filantropilor miliardari, al fundațiilor și al think tank-urilor. Aceștia finanțează instituții media critice, ONG-uri critice și cercetări critice. Adesea susțin cauze juste, dar conform propriei agende, fără o dezbatere democratică prealabilă. Este criticarea statului în numele societății civile încă o formă de contraputere atunci când propria avere o depășește pe cea a unui minister. Puterea de a critica a devenit la fel de privatizată pe cât s-a democratizat.
În principiu, nu este nimic scandalos în acest sens. Este, de fapt, însăși definiția democrației liberale. Montesquieu a teoretizat-o: pentru a împiedica puterea să abuzeze, puterea trebuie să controleze puterea. De-a lungul secolelor, acest principiu s-a extins. Pe lângă puterile executivă, legislativă și judiciară, există ceea ce se numește sistemul de control și echilibru: presa, adesea numită a patra putere, sindicatele, asociațiile și, mai târziu, autoritățile independente, curțile constituționale și organismele europene și internaționale. Misiunea lor este să informeze, să avertizeze, să restricționeze și să sancționeze. Fără ele, puterea aleasă se transformă rapid în putere absolută. Istoria secolului al XX-lea a arătat la ce duce puterea fără critică – propagandă, represiune și minciuni sponsorizate de stat. Critica este o garanție. Ea impune transparență. Ea oferă o voce celor care nu votează, care nu finanțează, care nu decid. Problema începe în altă parte, atunci când cei care monitorizează puterea uită că ei înșiși trebuie monitorizați după modelul „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar nu iei în seamă bârna din ochiul tău? Sau cum poți să zici fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», când iată că în ochiul tău este o bârnă? Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea limpede ca să scoți paiul din ochiul fratelui tău”.
Criticile nu sunt inocente. Ele selectează, prioritizează, încadrează. Alegerea de a vorbi despre un scandal mai degrabă decât despre altul, invitarea unui expert mai degrabă decât a altuia, publicarea unei știri cu o zi înainte de alegeri, mai degrabă decât după – acestea sunt decizii eminamente politice. Un jurnalist care decide ce este „în interesul public” exercită puterea de numire. Un judecător care decide să pună sub acuzare un oficial ales exercită puterea de viață sau de moarte politică. Un intelectual care decretează ce este „progresist” sau „reacționar” exercită puterea legitimării morale. Un ONG finanțat de fundații private care își impune standardele de mediu sau sociale deține o putere normativă care adesea scapă oricărui vot. De unde își trag atunci legitimitatea? Din competență, răspund experții. Din etică, răspund jurnaliștii. Din lege, răspund judecătorii. Din știință, răspund cadrele universitare. Din angajament, răspund activiștii. Din acoperirea publicului, răspund influencerii. Toate aceste forme de legitimitate sunt reale, dar sunt parțiale, nearbitrate și, mai presus de toate, irevocabile de către cetățeni. Un președinte sau un deputat sau un primar poate fi sancționat printr-un vot. Dar cum sancționezi un editorialist care a făcut o greșeală, un sondator care a manipulat opinia publică sau un expert TV care a apărat interese private sub pretextul neutralității? Aici apare suspiciunea. Prin faptul că vede constant criticile prezentate ca fiind dezinteresate atunci când sunt uneori determinate de interese economice, ideologice sau personale, un segment al opiniei publice a început să inverseze neîncrederea: după „toți sunt corupți” care îi viza pe politicieni, acum vine „toți sunt vânduți” care vizează mass-media, judecătorii și experții.
Hipercritica are un efect pervers: nu îi face pe cetățeni mai perspicace, ci mai cinici. Dacă toate puterile mint, dacă toate mecanismele de control și echilibru mint și ele, atunci nimic nu mai este adevărat. Este triumful relativismului. Vedem acest lucru în relația noastră cu știința, informația și justiția. Aceiași cetățeni care cer mai multe investigații independente sunt cei care strigă la conspirație atunci când ancheta nu merge așa cum doresc. Vrem judecători independenți, cu excepția cazului în care aceștia urmăresc penal partea pe care o susținem. Vrem o presă liberă, cu excepția cazului în care aceasta critică certitudinile noastre. Critica, care ar trebui să fie un instrument de emancipare, a devenit un instrument de distrugere. Istoria arată, însă, că regimurile care au început prin a reduce la tăcere critica în numele poporului au sfârșit prin a reduce la tăcere poporul însuși. Puterea celor care îi critică pe cei aflați la putere este periculoasă dacă cei care critică se cred infailibili. O societate fără critică este o dictatură, dar o societate în care critica este intangibilă nu mai este o democrație.
Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.
Facebook
WhatsApp
TikTok
