Salutări de lângă Marsilia, unde septembrie a decis, surprinzător, să se poarte civilizat. Canicula provensală și-a luat tălpășița, aerul s-a mai domolit, iar vara… ei bine, vara încă se zbate ușor pe ici-pe colo, mai trimite câte-o rafală caldă, mai urcă temperatura în termometre, mai pune un apus spectaculos pe mare, dar parcă și ea știe, în sinea ei, că timpul i s-a scurs. E ca un DJ care anunță „ultimul cântec” și apoi mai bagă încă trei. Eu o las să-și facă mendrele. Playlist-ul nu-mi displace, e bun.
Dar dacă aici lucrurile au căpătat un ritm clar și constant, în lumea digitală e cu totul altceva. Bați o dată din palme și Silicon Valley scoate din joben încă un nume menit să ne lase cu gura căscată. Nici n-am apucat bine să ne obișnuim cu o versiune, că deja auzim de „Claude Mythos”, care, chipurile, a fost „oprit” pentru că era prea puternic (da, ați citit bine, prea puternic, de parcă ar fi un supererou chemat de antrenor pe banca de rezerve până se calmează), și de „ChatGPT-6 ASTRA”, care ar fi rezolvat nu-știu-ce problemă fundamentală de AGI, adică de inteligență artificială generală, acel Sfânt Graal al domeniului în care mașina ar gândi la fel de bine ca un om, pe care omenirea o tot mută de colo-colo de câțiva ani buni. Serios, denumirile astea sună de parcă le-ar fi ales cineva după un maraton de filme Marvel, combinat cu o sesiune de mitologie greacă la trei și un sfert noaptea.
Te uiți la toate titlurile astea grandioase și nu poți să nu zâmbești în colțul gurii: cât e salt real și cât e spectacol de gală? Fiecare nouă lansare vine ambalată într-o aură de miracol cognitiv, ca și cum mâine dimineață toți roboții ne vor face și cafeaua, și planul de pensie. Cursa asta pentru atenție și pentru investitori are un ritm pe care nici Formula 1 nu-l mai ține.
Și totuși, dincolo de numele spectaculoase și de comunicatele de presă cu fonturi de-o șchioapă, mașinăriile astea rămân ancorate într-o realitate teribil de prozaică. Și de… umedă. Zic „umedă” pentru că zilele trecute am văzut la cineva drag o postare care m-a pus pe gânduri. O imagine simplă, fără artificii, cu un mesaj care mi-a rămas în cap: o singură imagine generată de AI consumă aproximativ 2,9 Wh de electricitate și circa 29 ml de apă. Două înghițituri dintr-un pahar, evaporate în neant, doar pentru ca un server să nu ia foc în timp ce-ți desenează un unicorn cu ochelari de soare. Pare puțin? Înmulțiți cu milioanele de imagini, melodii, texte și videoclipuri generate în fiecare zi, și deodată vorbim despre râuri întregi care se duc în aburi prin turnurile de răcire ale unor hale de beton pline ochi cu procesoare grafice.
Pentru că în spatele „norului” digital nu se află eterul, ci mii de centre de date care ard energie și beau apă dulce cu o sete pe care nici vara provensală n-o poate egala. Și nu, nu e o metaforă. Turnurile de răcire chiar evaporă cantități uriașe de apă potabilă doar ca circuitele să nu se topească sub sarcină.
Și acum, ca să fiu corect, sunt absolut convins că instrumentele astea generative sunt remarcabile. Când un cercetător le folosește ca să sintetizeze date medicale, când un inginer își optimizează codul, când un student își verifică dacă a înțeles ceva care-l chinuia de o săptămână, atunci efortul energetic are un sens clar. Tehnologia e acolo ca să ne ducă mai departe, și face asta extraordinar de bine.
Dar hai să fim sinceri, problema apare când transformăm toată puterea asta computațională într-o jucărie pentru a alunga, preț de câteva secunde, plictiseala. Chiar merită să evaporăm echivalentul unui pahar de apă ca să generăm o imagine cu un hamster îmbrăcat în costum național, pe care o privim trei secunde, expirăm scurt pe nas (nici măcar nu e râs adevărat) și apoi o lăsăm să moară în abisul memoriei telefonului? Avem nevoie să ardem energie ca un algoritm să ne scrie o poezie submediocră „în stilul lui Eminescu” despre lenea de luni dimineață? Sau să compună o melodie de unică folosință despre o glumă pe care o vom uita până mâine?
Poate că adevărata maturitate în era inteligenței artificiale nu stă doar în cât de impresionante devin modelele, ci în discernământul nostru de a ne gândi de două ori înainte de a apăsa pe „generează”. Nu din frică, nici din refuzul progresului, ci dintr-un minim de respect pentru resursele care, în spatele cortinei, fac toată magia posibilă.
Până data viitoare, vă trimit gânduri bune de pe un țărm mediteraneean unde mă bucur de un pahar simplu cu apă rece, savurat la umbră, fără niciun fel de procesare probabilistică în spate. Și trebuie să recunosc, am verificat de trei ori că paharul ăsta nu consumă nimic altceva decât răbdarea mea de a-l umple de la robinet. Cu apă filtrată, evident.
*
PS: Am rugat un model lingvistic să comenteze toată povestea asta cu setea serverelor. Mi-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă: „Noi, algoritmii, nu transpirăm la sarcinile grele… dar avem grijă să bem apa tuturor celorlalți!” Hai că uneori îmi vine să scot tot din priză…
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
