Astăzi m-am apucat de lămurit problema ciobanului mioritic la clasa a VIII-a, demers dificil dacă ai în vedere că sunt nişte copii de paisprezece ani şi dacă nu vrei să te rezumi la o banală povestire pe momentele subiectului şi la evidenţierea câtorva motive literare. Oricum mă simţeam niţel în ofsaid, dat fiind că “Mioriţa” e pe la sfârşitul manualului, că aşa se face trebşoara la români, de-a-ndoaselea: întâi fac bieţii copii, conform manualului, “Baltagul” ca roman mioritic, iar peste două luni vine şi rândul baladei. Adică e un fel de-a te scărpina cu mâna stângă la urechea dreaptă. Am desţelenit noi chestiunea cu “piciorul de plai” şi “gura de rai”, apoi din aproape în departe ajunserăm la motivele pentru care cei doi ciobani violentoşi vor să-l ucidă pe tovarăşul lor. Concluzia e clară ca luminul luminat şi argintul strecurat: fiindcă are “oi mai multe” (nu multe, multe, ci doar vreo câteva în plus) şi este gospodar şi cu căpşorul la el, motiv pentru care îşi dresează caii şi câinii. Aşa se face că toată ziua m-am gândit ce naţie ciudată mai suntem şi noi, mereu bucuroşi să moară şi capra vecinului, vorba lui Crin Antonescu,” De-al dracului ce sunt”( sau cam pe-acolo). În manualul de Educaţie civică, elevii au o caricatură în care ţăranul Ion îi strigă soaţei: “Mărie, hai să tăiem viţelul cel gras, c-a murit capra vecinului!”. Minunat. Şi perfect adevărat.
Pe drumul spre casă, ca să uit de câinii deloc mioritici care mă lătrau pe aleile dintre blocuri, am făcut un soi de statistică a lucrurilor care împiedică lina derulare a vieţii în ţara aceasta a noastră. Redau ce-mi mai aduc şi eu aminte, că de la o vârstă nu mai ţii minte chiar totul, totul, slavă Domnului!
● Ne place mămăliga, dar fiartă bine, aşa că până dă ea în fiert trec câte patruzeci de ani, motiv pentru care, la noi, revoltele sunt mult mai rare decât cutremurele.
● Când în sfârşit se produc, aceste mişcări de mase sunt violente şi ne lasă cu imagini de neşters: Horea, Cloşca şi Crişan traşi pe roată, Doja ars cu fierul înroşit, unsprezece mii de ţărani ucişi în 1907 (mă obsedează şi acum tabloul lui Octav Băncilă, văzut pentru prima dată în copilărie), Vasile Roaită atârnat de sirena de la Griviţa, Iorga întins pe jos, cu barba plină de sânge, soţii Ceauşescu ciuruiţi şi căzuţi în poziţii bizare, aproape groteşti. La noi sunt imposibile revoluţiile de catifea, din păcate.
● Suntem gata să facem din orice un spectacol, deşi nu mulţi dintre noi cunosc motivul lumii ca teatru. De aici până la exagerări ridicole de-a dreptul nu mai e decât un pas, dar – iarăşi din păcate – nu avem un simţ al ridicolului foarte dezvoltat. Îmi trec prin cap – nu ştiu de ce – înmormântările cu bocitoare şi nunţile de manelişti la care mirii descind în faţa bisericii din elicopterul personal. Dacă asocierea acestor evenimente vi se pare prea puternică, aveţi alternativa doamnelor din etnia rromă urlând că au uitat pur şi simplu să plătească la fisc vreo câteva sute de milioane, pe a soţiei ce-şi vizitează bărbatul la penitenciar în ritm de Maricica Puică pentru a n-o prinde vreun ziarist (vezi şi imaginea acestora din urmă, care o fugăresc pe soţia în cauză), pe aceea a mireselor pentru fiii nu ştiu cui etc., etc.
● Nu avem nici determinarea, nici vreo aptitudine specială de a face şi noi, ca oamenii normali, o grevă-grevă; când nu se termină cu dansul pinguinului şi cu “Daţi doar câte două sarmale, ca să se ajungă la toată lumea!”, treaba se fâsâie repede, încât eşti tentat să crezi că e consecinţa unei porţii duble de fasole, cu sau fără cârnaţi. De aceea nici nu ne ia nimeni în mare seamă (sau deloc în seamă), nici guvernanţii noştri, nici mai-marii statelor europene, şi numai imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu nouă, ci grecilor li s-ar fi tăiat un sfert din chenzină, al treisprezecelea salariu, alocaţiile pentru mame ori pentru cei cu handicap etc. Păi Zeus însuşi ar fi fost smuls scurt de pe tronul lui din Olimp şi bătut măr în cea mai mare piaţă din Atena, ca să fie de învăţătură de minte şi altora. Am zis.
● Nu ne recunoaştem nicio vină, universul complotează împotrivă-ne, Dumnezeu ne încearcă fiindcă s-a prins că suntem mai cu moţ şi ţinem la târnoseală, soarta e nedreaptă, ba chiar câşă cu totul, of, of, măi, măi! Pe cinstite acuma, câţi oameni cunoaşteţi care să spună “Am greşit”? Iar dacă mai erau vreo câţiva, după ce i s-a întâmplat lui Gică Popescu se vor gândi de două-trei ori înainte de a mai recunoaşte orice pe lumea asta. Cea mai bună dovadă este aceea că afirmăm răspicat că suntem cu mult în urma statelor civilizate nu din lene, delăsare, una, alta, ci pentru că am apărat Europa ba de turci, ba de tătari, ba de ciumă, ba de ploaie. Noroc cu noi, că rămânea continentul ăl bătrân neapărat; ne-am sacrificat, dar iată, avem locul asigurat în paradisul ţărilor.
● Facem rău gratuit, aşa, să fie, că nu se ştie niciodată la ce foloseşte. A face mizerii altora a dobândit la noi rol terapeutic, ajută la bilă mai ceva ca No-spa şi nici nu costă vreun ban. O zi în care n-ai făcut ceva nasol cuiva e, clar, pierdută, e – cum zicea un cântecel de pe vremea când eram mică şi credeam ca fraiera în bine şi frumos – “Ca pluta fără apă, / Ca pianul făr-o clapă, / Ca vioara făr-arcuş, / Oul fără gălbenuş.” Şi, cum majoritatea preferăm gălbenuşul…
● Nu pricepem nici tăiaţi că aceia care ne guvernează sunt slujbaşii, nu stăpânii noştri, şi că a ne cere drepturile nu înseamnă a le cerşi. Altfel spus, nu avem un exerciţiu al democraţiei autentice, iar termenul, deşi mai vechi decât Platon, e interpretat lăutăreşte, “dupe ureche”. Cine a mai pomenit, în lumea largă, să recuperezi zilele de grevă, de exemplu? Nimic de zis, suntem originali.
● La noi hârtiile contează mai mult decât conştiinţele şi de aceea nu interesează ce facem, ci doar ceea ce scriem că facem. Ai hârtia, e ca şi cum s-a rezolvat problema. Nici nu contează câţi nu trecură la simulările astea, de exemplu, important e să facem nişte statistici şi să mâzgălim niscaiva măsuri ameliorative. Drame, probleme mai mari sau mai mici, uneori chiar tragedii sunt înmormântate sub un munte de hârţoage şi lăsate să intre în uitare şi în putrefacţie.
● Reciclăm ceea ce-ar trebui să aruncăm definitiv, mai ales oameni dubioşi, veroşi. Chiar mă uitam cum managera de la spitalul Bagdasar, după ce-a furat de-a rupt, e numită în aceeaşi funcţie la un alt spital important. Nu mă mir prea tare, căci m-a obişnuit domnul preşedinte cu formularea” L-am reevaluat”. Reevaluat, reciclat, tot una-i; dacă bagi gunoiul sub covor şi nu se vede, se cheamă că nu există.
● Tot ce nu pricepem noi este ori prost, ori de neînţeles. Simplu.
● Nu vom recunoaşte niciodată că nu suntem în stare să facem cutare sau cutare lucru; cu un aer filozofic, superior, vom spune că n-avem acum timp pentru asta.
● Nu ne indignăm la hăhăieli, pseudoironii, trădări, nerespectarea cuvântului dat, dar o facem dacă vedem o femeie de cincizeci de ani cu fustă midi.
● Râdem când ar trebui să plângem şi invers. Poate pentru că la noi totul este pe dos.
Gata, am ostenit, şi nici măcar n-am ajuns în miezul problemei. Asta înseamnă oare că problema este uriaşă sau doar că nu am eu capacitate de sinteză? În spirit pur românesc, eu aleg prima variantă; în acelaşi spirit, mă aştept ca unii să opteze pentru a doua…
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul doi…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Teoria conspirației, Rusia și cutia Pandorei…
ÎN LOC DE CRONICĂ TEATRALĂ – Ionuț CRISTACHE; Iarăși furioasele…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; Wes, maestrul cofetar…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Călătorii, experiențe…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două poeme…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 4) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; „Școala altfel” sau în nici un fel?…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Unde mai mergem astă seară, la Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; A murit Stalin…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Abolirea bunului simț…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; Despre profesorul de ieri și de azi…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; De-a valma…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Timpul care ni s-a dat…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Deliciile materiei…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 7 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Unii și alții…
JUNIOR DE WORCESTER – Bogdan Mihai VLĂDUCĂ; Manifest pentru România…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; De primăvară…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Arta nu e o meserie…
„Miorita” are meritul de a pune două puncte pe I.
1. De pe vremea când scrisul era fudulie, iar creaţiile populare erau transmise prin viu grai, se ştia că avem o ţară frumoasă.
2. Tot din vremuri imemoriale era clar că exista o majoritate invidioasă şi lacomă, pusă eventual pe crime, şi câţiva mai destupaţi la minte, care erau victime.
Dupa umila-mi părere, s-ar putea ca „Mioriţa ” să fie mai bine ancorată în prezent decât piesele lui Caragiale.