Poeți-cavaleri, nostalgici ai unei lumi care, cel mai probabil, nu a existat niciodată, protagoniștii filmelor lui Wes Anderson sunt stilați și manierați până în vârful unghiilor, în orice conjunctură. Sunt fie puțin pudrați cu, fie tăvăliți de-a binelea prin donquijotism. Se ghidează ghiduș după un cod (sau simț) al binelui și al răului filtrat de valorile și interesele proprii, în fruntea cărora stă întotdeauna stilul. Stilul în sensul de rafinament formal, dar mai ales stilul lui Anderson, devenit manieră, perfectat în Fantastic Mr. Fox și Moonrise Kingdom și inflamat paroxistic în Grand Budapest Hotel.
Nu cred că aș exagera spunând că stilul lui e chiar el însuși, tot așa cum și filmele lui sunt el însuși. Anderson știe cu asemenea precizie ce vrea de la fiecare dintre actori, de la fiecare scenă, de la fiecare decor, de la fiecare detaliu, încât rolul echipei cu care lucrează exclude orice fel de aport personal, intervenție ori interpretare care să se abată de la „rețetă”. Personajele nu evoluează, ci doar performează, nu devin, ci sunt, se sunt și îl sunt pe Wes: simpatice marionete vii într-un teatru de păpuși privit întotdeauna frontal, un fel de combinație între Super Mario Bros. și tablouri renascentiste explorând principiile perspectivei liniare, efectul fiind că toate cadrele seamănă cu niște cutii ultra-decorate prin care personajele se plimbă mecanic, în linie dreaptă, de parcă ar fi montate pe o rețea de șine nevăzute. La drept vorbind, eroii se simt cel mai bine când sunt lăsați să pălăvrăgească, să recite și să viseze, însă vâltoarea evenimentelor la care sunt forțați să ia parte îi smulge din reverie, astfel că, atunci când se hotărăsc să se deplaseze, o fac demonstrativ și țanțoș, ca și cum ne-ar face o mare favoare că se ridică de pe canapeaua boemiei lor mic-burgheze.
Este o scenă, în Grand Budapest Hotel, care, deși minoră în economia filmului, mi se pare emblematică atât pentru întreaga operă a lui Wes Anderson cât și pentru locul acestuia în lumea filmului. Cred că pot să o povestesc fără să afectez prea tare percepția și viitoarea experiență a celor care nu au văzut încă filmul: deținuții dintr-o închisoare primesc, de la rude, pachete cu mâncare. Administrația închisorii verifică toate pachetele, adică taie țac-pac cu un satâr toți cârnații, cozonacii, plăcintele ce-i trec pragul, nu cumva să ascundă într-însele cine știe ce năstrușnicii „evazioniste”. Unul din pachete, o cutie roz legată cu panglicuță, conține o foarte apetisantă și diabetic-drăgălașă prăjitură tricoloră, smulsă parcă din căsuța vrăjitoarei din Hansel si Gretel. Satârul penal se oprește o clipă deasupra ei, apoi o lasă să treacă neatinsă. Și pe bună dreptate! De ce să-ți pătezi mâinile și onoarea și să te dovedești a fi un bădăran necioplit care nu știe ce e frumos? Decât să profanezi asemenea minunăție de bijuterie de cofetărie, mai bine îți asumi riscul ca ea să fie un mini-cal-troian. Păi nu?
Așa e și cu Wes Anderson și filmele lui: ce sens are să le disecăm reproșându-i regizorului lipsa de adâncime, când tot ce vrea să ne servească e o porție de șarm. Cu glazură parnasiană. Nu durează mult până să îți dai seama că nu și-a propus să rupă în două lumea cinematografiei, că în mod voit evită temele și subiectele „grele” în favoarea unora jucăuș superficiale care să-i ofere ocazia de a arunca pe scenă unicul actor de care îi pasă – stilul.
În final, ceea ce ni se prezintă este prăjitura perfectă. O mică plăcere vinovată. Știm că n-o să facă lumea un loc mai bun, știm că nici măcar pe noi n-o să ne facă mai buni, dar trecem cu vederea, pentru că nu putem să-i rezistăm. Trebuie să o gustăm. Și nu are cum să nu ne placă.
IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul doi…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Teoria conspirației, Rusia și cutia Pandorei…
ÎN LOC DE CRONICĂ TEATRALĂ – Ionuț CRISTACHE; Iarăși furioasele…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Călătorii, experiențe…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; De ce nu merg lucrurile bine în România…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două poeme…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 4) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; „Școala altfel” sau în nici un fel?…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Unde mai mergem astă seară, la Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; A murit Stalin…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Abolirea bunului simț…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; Despre profesorul de ieri și de azi…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; De-a valma…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Timpul care ni s-a dat…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Deliciile materiei…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 7 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Unii și alții…
JUNIOR DE WORCESTER – Bogdan Mihai VLĂDUCĂ; Manifest pentru România…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; De primăvară…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Arta nu e o meserie…
Facebook
WhatsApp
TikTok
