Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
2.Există o logică a nebunului? continuam să mă întreb, cu bruma de luciditate pe care o mai aveam… Sunt Radu Aldea, am 25 de ani, repetam mereu, ca o încercare de a-mi păstra prezentul, neatins de rugina bolii. Mă uitam ore întregi pe geamul camerei de spital şi, dincolo, spre lume, vedeam străzile Parisului, casele din apropierea Sorbonei, maşinile luxoase brăzdând ploaia de toamnă târzie. Doar adânc, în memorie, puteam să-mi adun câteva gânduri răzleţe, să caut explicaţii care nu-mi erau, totuşi, de niciun folos. Încă știam să-mi ascund gândurile, mă temeam să mai cred în ceva, nici să mă bucur nu mai puteam.
Lumea mea s-a prăbuşit într-o singură vară. În aprilie ’95 mai eram încă la Paris, mă pregăteam să-mi suţin teza de doctorat, eram un tânăr gânditor profund şi serios, cum spunea profesorul meu, domnul Albert Vichi, şeful catedrei de politologie. Muncisem fără măsură, zile întregi le-am închis între pereţii bibliotecilor, citisem cu răbdare mii de pagini şi, în mintea mea, totul părea clar, ştiam fiecare idee pe care urma să o aşez în teza de doctorat. Profesorul, cu care aveam lungi discuţii, în fiecare vineri după-amiaza, era încântat de entuziasmul meu, mă încuraja cu o răbdare amicală, iar seara, când băteam străzile Parisului, mă simţeam fericit şi încărcat de speranţă.
Am ajuns la spital într-o zi ploioasă de toamnă. În curte erau câţiva oameni, în halate galbene, cu priviri absente şi rătăcite. Am simţit, dincolo de poarta urâtă şi ruginită, apăsarea zidurilor masive, crăpate de timp. Multe geamuri atârnau sparte, pe lângă pereţi, iar copacii – mulţi şi uscaţi – dădeau un aer dezolant parcului neîngrijit şi plin de frunze uscate. Dincolo, peste garduri, se vedeau dealurile atinse de brumă, semănau cu acelea din satul meu de munte şi am simţit atingerea caldă a copilăriei mele. Totuși, o spumă verde se așezase peste tot, creștea peste trunchiurile copacilor. Erau doar ramurile despuiate de frigul toamnei. Ce e un spiriduș? încercam să întreb… E alb ca zăpada, are pletele lungi până la grumaz și are cap de femeie.
M-au dus într-o cameră de la etaj, rece şi cu două paturi vechi, un dulap maroniu pus direct lângă peretele din spate şi o masă de fier ruginită, aşezată în fața ferestrei. Acolo l-am găsit pe Pavel. Nu s-a uitat la mine, nu mi-a răspuns la salut şi n-a reacţionat deloc atunci când Burtosul care m-a condus a spus „el e Pictorul”… L-am cercetat pe sub ochelari, muşca dintr-un măr şi privea atent într-o mapă jerpelită, sub câteva cartoane care păreau să fie desene sau schiţele unor viitoare tablouri. Pavel avea o barbă mare, iar părul, alb şi el, era prins la spate într-o coada stufoasă; gura abia dacă i se bănuia prin mustaţa căruntă, iar urechile i se lăţeau ca nişte lopeţi în jurul capului. Printre gratiile geamului se vedea un colţ de pădure, cu câţiva stejari desfrunziţi şi părea o lume artificială, ca un mulaj de ipsos aşezat direct pe iarba arsă de toamnă. Pavel s-a aşezat în faţa ferestrei şi a rămas nemişcat minute bune, aproape că nu-l auzeai nici măcar respirând, nu scotea nicio vorbă şi fixa bucata aceea de pădure, cu ochii larg deschişi, umezi şi nemişcaţi. Câteodată, în zilele care au urmat, îl strigam sau îl întrebam ceva, dar nu răspundea decât foarte rar, îi simţeam aerul străin şi nu încetam să mă mir de detaşarea cu care pleca din lumea închisă a camerei noastre de spital. Îşi revenea brusc, uneori după ore întregi de contemplare, îşi scutura uşor umerii aplecaţi de atâta aşteptare şi-şi relua cuvintele exact de acolo de unde le lăsase, cu câteva ore mai înainte.
Mi-am aşezat lucrurile cu care venisem pe noptiera hodorogită din dreptul patului meu şi mi-am propus să-l aștept pe bărbatul străin de lângă mine. „Tu cine eşti? m-a întrebat după un timp”, iar eu l-am privit o clipă şi, apoi, i-am răspuns, aproape mormăind cuvintele „Radu… Radu Aldea”… S-a aşternut între noi o tăcere care devenise ascunsă prin umbrele camerei. A venit apoi Burtosul cu pastilele de prânz, pentru Pavel. Nu-l suporta pe asistentul de zi, era gras, slinos, avea mereu părul unsuros şi murdar, iar halatul lui părea mizerabil, chiar dacă era întotdeauna spălat şi călcat. „Ce fac domnii?” ne întreba el, mereu cu un aer de uşoară superioritate, care s-ar fi vrut ironic, dar era numai bleg şi decolorat. Îi răspundeam întotdeauna eu, Pavel nici nu cred că-l auzea, ne luam pilulele verzi şi întrebam invariabil când vine mâncarea. Burtosul nu răspundea niciodată şi pleca trântind uşa, cu forţa kilogramelor lui, de pe care călca lumea, cum zicea Pavel, după ce rămâneam singuri. Şi-l înjura, de fiecare dată altfel.
Acum însă Burtosul avea treabă cu mine. „Te aşteaptă domn’ doctor…” M-am ridicat de pe marginea patului şi l-am urmat. Am descoperit fără mirare culoarele uriaşe ale spitalului şi uşile masive, dar la fel de părăginite ca şi celelalte părţi ale clădirilor. Şi-apoi, apoi… nu mai ştiu, am alunecat uşor pe lângă perete. Parcă l-am văzut mai târziu, pe Pavel, se uita cu ochii lui umflaţi. „Capul meu, strigam, capul”… Mi-am revenit după două zile şi am început să scriu în acest caiet cu margini verzi, cu foi groase și aspre. Mă uit la paginile adunate până aici şi-aş vrea să merg mai departe. Îngeri blonzi îmi trec prin faţă, o pânză uriaşă se ţese peste amintirile mele. Aş arunca mulţimea de pastile, pe care le am alături, îmi tremură mânile şi dragostea Ei îmi frământă mintea. Unde sunt, Doamne, zilele atinse de iubire, cine e animalul de dincolo, cu colţi ascuţiţi, care îşi înfige botul în mine şi mă sfâşie bucată cu bucată? Las o lacrimă să se usuce pe pagina scrisă de mine, colţi negri mi se aşază pe faţă, pe mâni, pe umeri… Cine e omul rău care mă urmăreşte, cu ochii umflaţi de sângele gros? Mi se întinde peste ochi un paravan aspru, ca un întuneric mărunţit de nisipul fin al deşertului din mine. Ce greu găsesc puterea să sper şi ce speranţă eşti, deşertăciune…
N-am mai avut, săptămâni multe după aceea, nicio criză. Medicamentele îşi făceau efectul, dar trăiam fiecare zi într-o resemnare continuă. Ştiam deja că prăbuşirea din certitudinile care s-au dovedit înşelătoare devine putinţa de a pluti. I-am spus într-o zi lui Pavel că viața nu se poate gândi de departe, trebuie să te invadeze dintr-o dată, să se aşeze pe tine, să se culce greu pe inima ta, ca un animal mare şi nemişcat. Eram amândoi într-o cameră umedă, de la subsolul spitalului, unde Pavel îşi aranjase atelierul lui de pictură. Pe cartoanele lui improvizate erau aşezate figuri ciudate, îngeri cu pălării de soare, animale curioase, încurcate în zeci de picioare, totul desenat pe un fond albastru întunecat. Tablourile lui aveau însă un mister pe care nu-l puteai explica și nici nu simţeai nevoia să-l explici. Stam pe o canapea urâtă, cu arcurile ieşite prin toate încheieturile şi Pavel mi-a zis, dintr-un colț al buzelor, abia șoptit: „Acum e rândul tău… Spune-mi istoria ta…” L-am privit o vreme şi aş fi vrut să-i spun, trist ca și ploaia de afară, sub privirea ta mă trăiesc pe mine însumi, ca încremenit în mijlocul lumii… Mai trăiesc încă şi acum şi socotesc fiecare oră, dar nu mai este nimic zăvorât sub cheie, camera e goală, e pustie şi e rece. Până și ploaia care cădea era oblică, ai fi crezut că un incendiu mare se apropie din depărtare. Flăcări mari țîșneau în fața noastră. Forme grotești se zvârcoleau în mii de feluri ciudate. Doar prvirea mea uluită și rătăcită se odihnea căzând peste obiectele vechi din încăpere.
3.Voi visa o tăcere, o tăcere de vis, plină de şoapte… straniu efort, straniu păcat. Tot ceea ce urmează e viaţă, e viaţa mea, de ce simt oare că trebuie să încep astfel? Moartea e mai mult decât viaţa şi oferă adăpost, ca proces, ea nu există decât ca moarte a celuilalt. Moartea mea nu poate fi o experienţă pentru mine, dar tot ce pot cunoaşte are legătură cu ea, devine profunzime a fiinţei nu deja ca linişte, ci ca desăvârşire. Tăcerea rece şi întunecată doarme sub umbra acestei păduri cu arbori sălbatici, iar vântul bate prin anii mei puţini, strânşi în deşertul care vine. Îmi aminteam toate aceste cuvinte, din lecturile vechi… Când îmi treceam peria mică prin părul încă des și lung, săreau scântei albastre, iar firele subțiri se ridicau deasupra capului.
Era în vara lui 1989. Terminasem liceul, în oraşul meu care mă primise la început de copilărie târzie şi m-am trezit student la filosofie, printr-o încercare fără emoţii. Sfârşitul anului l-am trăit împreună cu Mircea, prietenul meu mai bătrân cu patru ani, student şi el, dar la medicină, pe străzile invadate de oameni. Începuse, aşa credeam, revoluţia… Nu-mi place să vorbesc despre zilele acelea, am simţit gloanţele pe lângă urechi, am fluturat steagul găurit şi am strigat, cu speranță dar inutil, despre libertate şi fericire. În martie am ajuns student la ştiinţe politice, m-am mutat la noua facultate apărută după revoluţie la timp, fiindcă filosofia pe care o începusem era o scleroză în plăci, o ţară a nimănui, îmbătrânită în oameni şi obiceiuri de neclintit.
Până la începutul anului patru toate au fost ca şi vremurile, confuze… Istoria mea începe de aici, din noiembrie 1992. Aşteptam liftul, locuiam la etajul zece, într-un bloc vechi din centrul oraşului, într-o mansardă pe care un frate al tatălui meu o transformase într-un apartament mic, cu pereţi subţiri şi uşi din aluminiu, cu două ferestre mari, în acoperiş, prin care se vedea cerul şi o altă lume decât cea de afară. Pe uşa mare, a blocului, a intrat Maria. Ne-am salutat, ştiam ca locuieşte la etajul al doilea, era vecină cu mătuşa mea. O mai privisem şi altădată pe sub ochelari, era frumoasă, înaltă şi avea un păr negru, mare, strâns într-o parte, pe umărul drept. „Vreau să te-ntreb ceva, mi-a spus, ştiu de la doamna Aldea ca eşti student la ştiinţe politice…” M-am uitat visător la ea şi am răspuns ceva, nu mai știu ce… Am rămas împreună în hol, liftul venise de mult, dar Maria îmi spunea, uşor încurcată parcă, mişcându-se mereu de pe un picior pe altul, că se pregăteşte cu cineva, la filosofie, că ar vrea să facă tot ştiinţe politice. „Şi, zicea ea, nu înţeleg deloc cum să învăţ, cartea asta de filosofie e o culegere de texte, de fapt…” Am zâmbit şi i-am spus că ştiu, ajutasem anul trecut băiatul unor prieteni ai mătuşii mele, care era deja student. „Am avut aceleaşi probleme și cu el, cred că ar trebui să stăm de vorbă.”
Am întrebat-o dacă poate să vină spre seară la mine, apoi am urcat împreună, ea coborând la etajul al doilea. Toată după-amiaza am citit şi am făcut ordine în mulţimea de hârtii care îmi umpluse biroul. Maria a venit, puţin după ora şapte, era un pic sfioasă, avea o reţinere şi în voce, am simţit că deruta ei era, mai degrabă a unei eleve în faţa profesorului ei. Ştiu că i-am arătat, cu răbdare, cum se poate învăţa, am făcut împreună o schemă pentru capitolul întâi al cărţii de filosofie, aşezând textele la locul lor… Oricum, am vorbit mai bine de două ore împreună. „Când vrei tu, i-am spus la sfârşit, putem încerca și un test pe acest prim capitol, eu îmi amintesc cum arată subiectele de admitere şi îţi pregătesc câteva.” M-a întrebat dacă nu mă încurcă cumva şi era… era atât de frumoasă. Stoluri gălăgioase de păsări zboară peste amintirile mele, o perdea de lacrimi îmi îngroaşă durerile ultime, dar stăruitor mă priveşte acum umbra chipului ei. Iar buzele mele, când amuţesc, îngroapă tăcerea aspră a iubirii rănite. Dar cine plânge, dacă uşa cuptorului se deschide fără încetare spre focul încins al disperării? Îmi pun mâinile pe brațele scaunului, degetele îmi atârnă subțiate și lungi. Mă gândesc numai la ceea ce se vede prin geamul cu draperiile trase spre margini, zăresc mugurii de salcie înghețați și rătăciți printre frunzele uscate.
Citeşte şi
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Teoria conspirației, Rusia și cutia Pandorei…
ÎN LOC DE CRONICĂ TEATRALĂ – Ionuț CRISTACHE; Iarăși furioasele…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; Wes, maestrul cofetar…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Călătorii, experiențe…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; De ce nu merg lucrurile bine în România…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două poeme…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 4) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; „Școala altfel” sau în nici un fel?…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Unde mai mergem astă seară, la Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; A murit Stalin…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Abolirea bunului simț…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; Despre profesorul de ieri și de azi…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; De-a valma…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Timpul care ni s-a dat…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Deliciile materiei…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 7 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Unii și alții…
JUNIOR DE WORCESTER – Bogdan Mihai VLĂDUCĂ; Manifest pentru România…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; De primăvară…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Arta nu e o meserie…
Facebook
WhatsApp
TikTok
