- Cité Florale. Manu și motanul Gil care alerga după fluturi
Când a devenit Manu, Père Manu, nici nu își mai aduce aminte. Timpul său a trecut întotdeauna greu sau încet. Nu înțelege prea bine. Multe umbre. Multe lumini. Multe dansuri ciudate de umbre și de lumini. O aglomerație de oameni. Întâmplări. Evenimente aparent importante, dar fără urmări. Mici detalii pe care credea că le va uita, dar care, odată cu timpul, au primit o însemnătate uriașă pentru el. Toate acestea întâmplându-se de-a lungul unor ani de viață trăită încet. Fără nicio grabă.
O viață geometrică. Curat așezată. Fără asperități. Dacă s-au întâmplat și accidente în trecut – ca moartea lui Maxime, de exemplu –, Manu a avut grijă să se gândească la altceva, să își ocupe timpul cu alte lucruri, pentru a nu suferi. Detestă suferința. Probabil pentru că îi este frică de ea.
Casa din Cité Florale o are de la părinții săi. O casă de familie. O casă veche, aflată nu departe de parcul Montsouris din arr. 13. Micul său cartier, în care Père Manu, alături de soția sa Eleonore, de Beth și de Lou – care a plecat între timp la Nisa cu Alain – își trăiește bătrânețea, este format din șase străzi pavate cu piatră cubică. Fiecare dintre aceste străzi poartă numele unei flori. Fiecare casă a micului cartier are grădină cu copaci și cu flori. Un adevărat paradis în mijlocul unui Paris sufocat și sufocant.
Casa lui Manu a fost ridicată odată cu micul cartier, în 1928, de compania Aédès, care era și proprietara terenului. Pe locul acela exista o pajiște pe care râul Bièvre o inunda foarte des, cauză din care nu au putut fi ridicate în zonă clădiri haussmanniene, clădiri mult prea grele pentru terenul inundat mai mereu. De aceea au înlocuit clădirile mari cu căsuțe pitorești ce îți dau senzația că te afli într-un mic sat plin de flori și de verdeață.
O casă din cărămidă, în stil Art Deco. Acoperită de viță-de-vie, glicine și iederă. Situată într-o zonă în care circulația auto este interzisă. O casă în care Manu s-a născut, a copilărit, a devenit matur, s-a căsătorit, l-a avut pe Maxime, a crescut-o pe Lou și a devenit Père Manu. O casă care știe cum s-a transformat Manu în Père Manu.
De la copilul care îl privea pe motanul Gil alergând după fluturi, la bătrânul cu baston argintiu și privire fixă. De la tăcutul Manu, scufundat mereu în căutările sale de noi arome pentru parfumurile pe care le crea, la bătrânul Père Manu care intra uneori în camera-laborator a casei doar pentru a privi sticluțele și elixirele colorate din tot felul de șipuri transparente.
Nu se gândea însă niciodată la el ca la un Père Manu, ci ca la același Manu dintotdeauna. Manu care alerga după motanul Gil prin curtea plină de flori de glicină. Motanul Gil care alerga, la rândul său, după fluturi. Aceasta era secvența din viața sa care i se părea bătrânului cea mai importantă. Nu imaginea Eleonorei. Nici cea a lui Maxime. Nimeni. Nimic. Niciun om. Doar un motan care alerga după fluturi cândva demult, în copilăria sa.
L-a întrebat odată Lou pe cine a iubit el cel mai mult în viața sa. I-a răspuns că el a fost cel mai iubit de soția sa, Eleonore. Doar atât. Că a fost iubit. De fapt, pe Manu nu îl interesa nici iubirea, nici oamenii care iubesc sau pe care i-ar putea iubi. În sinea sa considera că a iubi pe cineva înseamnă pierdere de timp și slăbiciune a spiritului. Devii moale. Fără personalitate.
Odată cu trecerea timpului, Manu a început să semene tot mai mult cu casa lui și cu micul său cartier format din cinci sau șase străduțe cu nume de flori și case vopsite în culori pastelate. Nu mai ieșea din el. Cumpărăturile le făcea Eleonore. Manu stătea și citea toată ziua pe șezlongul său din grădină în anotimpurile calde, iar în cele reci în biblioteca sa uriașă, plină cu cărți vechi pe care mica Janette, menajera casei, le ura de-a dreptul, dat fiind faptul că era nevoită să le șteargă mereu de praf. O muncă mai mult decât istovitoare. Micuța menajeră nu putea înțelege cum de, în plină epocă a ebook-urilor, mai există oameni care țin în casele lor cărți de hârtie.
Când Lou era mică, Manu avea obiceiul să îi povestească despre ISIPCA, școala de parfumerie pe care el a urmat-o și unde a devenit apoi, la rândul său, profesor. Se gândea că poate Lou va deveni la rândul ei un parfumier, așa cum a fost el.
Îi vorbea fetiței despre Guerlain, cel care i-a fost profesor și care, de altfel, a și fondat școala. O școală ce avea trei domenii principale ca studiu: cosmetice, parfumuri și arome. Exista și un al patrulea, cel al vânzărilor, dar Manu îl trecea cu vederea. Lou a crescut însă și a plecat de la ei imediat după ce a terminat liceul. Fără să se uite în urmă. S-a îndrăgostit și a plecat.
Încă o dată Manu s-a gândit în sinea lui că dragostea este o mare prostie. E bine să fii blând și să accepți să fii iubit. Cât să nu rămâi singur. Dar să iubești este cu totul altceva. Îți provoci singur suferință.
Dacă ar fi iubit-o pe Lou, pe care a crescut-o, ar fi suferit mult după plecarea ei la Nisa cu Alain. Așa, a privit lung după ea, apoi a închis poarta din fier forjat și s-a așezat în șezlongul din grădină fără să spună nimic. În câteva zile a uitat-o. Nu s-a mai gândit la ea. De parcă fata nu ar fi existat vreodată.
Manu are o privire blândă. Și-a exersat-o ani la rând. În lumea lui interioară are doar un motan pe nume Gil, care aleargă și acum după fluturi, și 1001 de șipuri transparente pline cu parfumuri magice. Îi este bine acolo, în interiorul său. Știe că e un om iubit și îi este îndeajuns. Nu își pune întrebări despre cei care îl iubesc. Este alegerea lor să îl iubească sau nu.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
