Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Ce poate fi mai important decât iubirea cu zâmbetul ei, idealul de fi singularul unei femei?
A mai trecut, pe nesimțite, o zi de vară, parfumul ei mi-a dăruit magia de a fi alesul dintr-o clipă a vieții. Pe bancheta cu miros de dor am privit-o necontenit cum conducea mașina spre un loc mirific, înspre o piscină înconjurată de pădure, desprinsă parcă dintr-un vis. Uneori o lacrimă mă trezea din pictura minții, a culorilor din părul ei, splendide șuvițe din raza soarelui dogoritor.
– Aș putea face ceva mai mult, i-aș putea cere vieții altceva în plus?
– Răspunsul vine imediat, un oftat prelung, parcă-i un popas.
Rememorez visul trăit, pe un șezlong prietenos am respirat același aer, aerul pasiunii, privirea ei mi-a dăruit o altă secundă din ceasul lumii, un sens al senzualității feminine. Mi-am umplut sufletul cu nectarul de a fi fericit, cu bucuria de a avea lângă mine un crez, crezul iubirii. În apa albastră atingerea ei mi-a dăruit energia de a putea înțelege cine e norocosul scorpion nonconformist, de a mulțumi Divinității pentru că, pe tabla de șah a existenței, sunt un punct important pe calea luminii. Drumul e pavat cu liniște, cu poteci bătătorite, pavate cu flori de cer, cu popasuri nuntite de nașii destinului. Așa sunt Eu, iubesc speranța, e partenera mea, adeseori îi dăruiesc flori din metafore, sărutări de dor, o parte din mine fiindu-i decor.
– Cum să nu iubesc femeia, cel mai sfânt odor?
– Aș fi infirm, așa fi ne(Eu)…
Tresar pe geana dimineții și mă întreb, dacă e vis sau realitate. În oglinda apei atât de curată, văd chipul fără egal, silueta ei, clepsidra ce mă urmărește în nopțile târzii și nu-mi dă pace în secundele dorului necenzurat de trăirea Eului sensibil. Sunt încrezător în puterea divină fără de care, astăzi, nu aș fi mai putut să scriu gândurile din clipa fugară de care mă prind cu ambele mâini și pe care o țin strânsă la piept, o alint cu privirea, îi compun sonete pentru eternitate. Cândva am ieșit din furtunile existențiale, m-am dezbrăcat de haina ponosită a dezamăgirii și am cochetat cu ținuta din verdele primăverii. Uneori m-am învelit cu zâmbetul cald al reginei cu părul bogat, e îmbrăcată în veșmântul alb, simbol al purității, greu întâlnit pe brațul timpului care, uneori, mă strângea atât de dur în chingile nesătule, alteori pleda pentru liniștea Sinelui, necerându-mi tribut. Prezentul îmi dă forță, îmi ghidează sensul spre un alt și alt răsărit, nu-mi îngăduie să respir neomenia, mă mustră cu severitate în momentele frânte de cine știe ce furtună sau de valul venit pe nepuse mase.
‐ Știi ceva, cuprinderea mea cerească?
– Ruga către Divinitate te-a adus în Sfânta-mi pace!
Lângă tine plâng sau râd, împreună am trecut peste punțile suspinelor și, așa, am înțeles puterea dragostei adevărate, fără întrebări ne(sărate). Adeseori ne privim, fără a ne spune vreun cuvânt, și știm ce ne spune tăcerea. Pășesc atent prin lumea metaforei, face parte din mine, suntem inseparabili, e logodna sinelui cu sine, a ceea ce sunt Eu cu Mine.
– Unde sunt ca să fiu, în totul părului argintiu?
– În poala destinului, în locul predestinat să fiu.
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
