Apocalipsa are nevoie de acustică. De aceea, înainte de a fi o teologie, este o chestiune de spațiu public – și de aceea privatizarea sa actuală este adevărata problemă. Fiecare apocalipsă începe cu un anunț, iar fiecare anunț presupune un dispozitiv: un strigăt, o piață, un clopot, un difuzor, un indicator. Cuvântul grecesc înseamnă „dezvăluire”, dar o dezvăluire are loc doar în fața cuiva. Fără public, revelația revine la starea de confidențialitate. Apocalipsa este un fel de adunare. Necesită o piață. Nu din gust pentru reprezentare, ci pentru că trebuie să producă un martor colectiv. Curtea din fața bisericii, piața de mărfuri, piața universității, sala de ceremonii – fiecare epocă și-a construit locul unde putea suporta privirea propriului sfârșit. Frescele judecății de apoi sunt pictate pe pereții pe lângă care trecem zilnic. Nu privim dezastrul într-un album. Îl întâlnim în drum când ne ducem să cumpăram pâine. Astăzi, anunțul este făcut într-un dreptunghi de câțiva centimetri, ținut în mână, pe un coridor de metrou. Acustica s-a schimbat, nu mai suntem într-un loc public, suntem într-un tunel privat.
Ceea ce se termină în apocalipsă nu este lumea, ci medierea. La prima vedere în apocalipsă se termină viața, orașele, speciile. Dar apocalipsa este mai interesantă decât catastrofa, tocmai pentru că nu distruge pur și simplu, ci desface intermediarii. Elimină straturile dintre eveniment și corp – instituția, protocolul, legea, comunitatea, aproapele. Ceea ce se termină este lanțul de ștafete care a făcut lumea gestionabilă și discutabilă. Lumea de dinainte a stat unită pentru că existau locuri unde furia putea fi depusă, formulată și discutată – orele de program, întâlnirile, sindicatele, consiliile, ziarele locale. Descoperirea apocaliptică este că acest lanț este fragil și că azi se prăbușește rapid. Rămân doar doi poli: evenimentul brut și individul gol. Între cei doi se află vidul pe care l-am numit apocalipsă. Adevăratul dezastru, prin urmare, nu este că lumea se prăbușește. Ci că se prăbușește fără fanfară, iar acest colaps nespectaculos devine o afacere de familie.
Cine se bucură de privatizarea apocalipsei? Mai întâi, foarte concret, cei care beneficiază de sfârșitul lumii. Negustorii de securitate, firmele de consultanță în reziliență, dezvoltatorii de buncăre, platformele de supraveghere. Veniturile lor sunt indexate în funcție de anxietate. În al doilea rând, proprietarii catastrofei ca narațiune – editori, eseiști, cineaști. Dezastrul este un gen care vinde. La aceasta se adaugă jubilația celor pentru care lumea prezentă este deja o pedeapsă. Apocalipsa este trăită ca o promisiune a dreptății. Acceleraționiștii de dreapta o văd ca sfârșitul reglementărilor și taxelor. Unii libertarieni o văd ca apariția singurului drept pe care îl respectă, proprietatea înarmată. În stânga, un segment al mișcării ecologiei politice o vede ca falimentul în sfârșit demonstrat al productivismului. Milenariștii religioși, la rândul lor, o văd ca revenirea la sens, sfârșitul ca dovadă că istoria a avut un autor. Și peste toate acestea domnesc jubilările cinice ale comentatorilor care preferă să aibă dreptate decât să fie utili. Plăcerea de a spune „am prezis” este o plăcere de sfârșit de lume.
Studiile speculative despre religii – antropologia milenarismului, istoria profețiilor, teoria miturilor – sunt remarcabil de utile aici din cauza răcelii lor. Ele refuză să creadă, doar descriu. Ne amintesc că apocalipsa este o formă, cu rolurile sale obligatorii: semnul, vestitorul, rămășița salvată, judecata, consolarea finală. Odată ce gramatica este identificată, reproducerile devin normă – tehnologia reciclează Vechiul Testament cu servere, finanțele recită Judecata în limbajul notației, supraviețuirea reconstituie Arca lui Noe sub formă de kit. De asemenea, ne învață că datele calendaristice creează comunitate. Stabilirea unei date înseamnă a convoca o mulțime. Acesta este motivul pentru care profeții care s-au dovedit a fi greșiți lasă în urmă organizații durabile. Și aceste organizații ne amintesc că în fiecare tradiție apocaliptică, există o rămășiță – o figură reconfortantă și adesea elitistă, care merită să fie pusă sub semnul întrebării de fiecare dată când apare.
Teza mea este simplă, o apocalipsă fără o piață publică este doar o catastrofă domestică. Revelația devine politică doar dacă există martori, iar martorii nu cad din cer – ei sunt recrutați.
Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.
Facebook
WhatsApp
TikTok
