Dragă cititorule, te anunț că am să scriu cinci tablete consecutive despre un serial care redă povestea mitică a Mântuitorului. Este un proiect gândit acum câteva luni, dar evenimentele ultimelor zile m-au făcut să-l încep.
*
Cei Aleși (The Chosen) este primul serial cu mai multe sezoane despre viața și slujirea lui Isus din Nazaret. A fost creat și regizat de Dallas Jenkins. Cum era de așteptat acțiunea este plasată, în principal în Iudeea și Galileea, în primul secol. Seria prezintă viața lui Isus prin ochii oamenilor care au interacționat cu el, inclusiv apostolii și ucenicii lui Isus, liderii religioși evrei, oficialii guvernamentali și militari romani, precum și oamenii obișnuiți. Actorii care dau viață personajelor nu sunt cunoscuți, pentru unii dintre ei distribuirea în această serie de televiziune reprezentând consacrarea. Serialul îl are în rolurile principale pe Jonathan Roumie, în rolul lui Iisus, alături de Shahar Isaac, Elizabeth Tabish, Paras Patel, Noah James și George H. Xanthis, printre mulți alții. Au fost lansate cinci sezoane, dintre cele șapte planificate. Eu l-am văzut pe Netflix.
O prima chestiune pe care trebuie să o știți este aceea că serialul a fost finanțat prin crowdfunding, iar The Wall Street Journal scria că a devenit cel mai de succes serial TV crowdfunding din istorie. Ce mi-a plăcut mult la serial este modul în care la începutul fiecărui episod există o scenă care este importantă pentru înțelegerea firului epic și a deznodământului din acel episod. Unele scene sunt veterotestmentare, altele sunt cu tentă filozofică. Fără să dau spoiler, am să comentez cât mai multe episoade, urmând să fac trimiteri la scrieri religioase, chiar dacă sunt apocrife și la cărți de beletristică.
În primul episod personajul central este Maria Magdalena. Apare sub o identitate fracturată, numită „Lilith”. Trebuie să știți că Maria Magdalena din texte biblice nu este numită niciodată așa. Numele „Lilith” este cheia semiotică. În Biblie, Lilith apare cel mult ca termen problematic, în Isaia 34:14, iar tradiția iudaică post-biblică o dezvoltă ca figură nocturnă, demonică, asociată cu spațiul nelocuit, marginile, noaptea și forțele care tulbură ordinea. Jewish Encyclopedia notează tocmai această dezvoltare post-biblică a lui Lilith ca demon al nopții.
Cu toate că regizorul, care este și scenarist, este creștin evanghelist, episodul acesta folosește o modalitate sofisticată de construcție a unui personaj și anume, pune peste Maria Magdalena o mască mitologică. Se pleacă de la interpretarea că, în Cartea Genezei, după cădere, omul nu doar că devine vinovat, ci își pierde capacitatea de a sta în relație directă cu Dumnezeu. Se ascunde, se teme, nu mai recunoaște. Putem concluziona astfel: căderea nu e doar o greșeală, ci o rupere de ritm și coerență a percepției. Maria din episod trăiește exact asta. Nu mai știe cine este, nu mai poate să se recunoască nici pe ea, nici lumea. Ideea de cădere trebuie interpretată ca o pierderea numelui, în sensul mai puțin metaforic. În cultura ebraică, numele este identitatea reală. „Shem” nu este o etichetă, este expresia esenței. De aceea, schimbările de nume din Biblie sunt acte radicale. Avram devine Avraam, Iacov devine Israel. Nu este doar crearea unui nume ce va fi recunoscut, ci este transformare de ființă.
Scena din serial în care Iisus o strigă „Maria” trebuie citit în cheia dată de Cartea lui Isaia. Textul spune „te-am chemat pe nume, ești al Meu”. În ebraică, „qara’ be-shem” nu este doar „a spune un nume”, ci „a convoca existența cuiva în adevărul ei”. Dumnezeu nu spune „știu cum te cheamă”, ci „îți spun cine ești în realitate”. Și să nu uităm că Maria este purtătoarea unei cunoașteri interioare pe care ceilalți discipoli o contestă, dar care a înțeles schimbarea regimului de identitate văzut ca drumul de la numele impus de întuneric la numele rostit de Logos. Această interpretare este din apocrife și este legată de o interpretare gnostică, dar cam așa se vede din fotoliul de spectator.
Episodul doi din The Chosen aduce în atenție Șabatul sau shabbat-ul. Cititorul știe ce înseamnă această sărbătoare, însă scenaristul face trecerea de la identitate – nume din primul episod, la timp în episodul doi. Se schimbă întrebarea de la „cine sunt?” la „în ce ritm trăiesc?”. Cuvântul „shabbat” înseamnă „a înceta”. Sabatul apare în mai multe locuri în Biblie și fiecare are un alt simbol. În Cartea Genezei, Dumnezeu „încetează” (shavat) după creație și sfințește ziua a șaptea. Apare ca ideea de instituire a unei limite și o putem interpreta afirmând astfel: creația nu e totală fără un moment de respiro, în care să admirăm viața. În Cartea Exodului, Sabatul devine poruncă și, astfel, capătă forță de etică socială. În Cartea Deuteronomului devine antidot la sclavie. Apare motivația: „adu-ți aminte că ai fost rob”.
Episodul trei este despre copii și inocență, despre ideea că ei recunosc bunătatea și iubirea Dumnezeiască fără a fi nevoie de vreun ritual.
Episodul patru îl aduce în scenă pe Sfântul Petru care încă era Simon, un pescar. Actorul este foarte bine ales, tânăr și cu carismă. Are și acea expresivitate a mirării. Despre Sfântul Petru o să mai scriu într-o tabletă ulterioară, pentru că sunt multe de spus.
Episodul cinci are ca scena centrală nunta din Cana Galilei. În scena de la Cana din Evanghelia după Ioan se spune explicit că apa era pusă în „vase de piatră pentru curățirile iudeilor”. Aceasta înseamnă două lucruri foarte concrete. Vasele sunt de piatră pentru că, în halahá, piatra nu se impurifică ritual ca lutul, iar apa este destinată purificărilor ritualice (spălări), adică unei ordini a Legii care operează prin separarea pur/impur. În limbaj biblic, apa nu este „inferioară” în sens negativ. Ea este materia de bază, nediferențiată, asociată cu începutul (apele din Geneza) și cu purificarea. Vinul, în schimb, este rezultat al unui proces: fermentație, timp, transformare. În simbolism, poate fi citit ca trecere de la potențial la actual, de la viață brută la viață conștientă, de la simplu la complex. În tradițiile alchimice medievale și renascentiste, procesul de transformare nu era doar chimic, ci și spiritual. Materia „joasă” nu era disprețuită, ci văzută ca purtătoare a unei posibilități de transfigurare. Dacă aplici această grilă, Cana devine un act de transmutare fără foc vizibil. Nu ai laborator, dar ai rezultat. Nu ai etape descrise, dar ai saltul. În unele tradiții mistice, vinul este asociat cu sângele, iar sângele cu viața. Scena din Cana devine astfel o prefigurare a Euharistiei în sensul că ceea ce este apă devine vin, ceea ce este vin devine sânge, ceea ce este sânge devine viață împărtășită.
Dacă privim în cheie gnostică și hermetică, putem lansa ideea că transformarea nu este doar a substanței, ci a percepției. Materia nu se schimbă doar pentru că „se întâmplă ceva”, ci pentru că este văzută într-un alt mod de conștiință. Aici scena din Cana poate fi citită ca un moment în care realitatea este reconfigurată prin prezență, nu prin proces. Trebuie să menționez și interpretarea dată de Mircea Eliade, în Sacrul și profanul. Acesta arată că sărbătoarea este un moment de „reactualizare a timpului sacru”. Nunta din Cana este exact acest tip de moment: o intrare a sacrului în profan, nu pentru a-l distruge, ci pentru a-l împlini.
Vă recomand să urmăriți cu atenție discuțiile dintre personaje, pentru că sunt cele mai reușite din tot primul sezon. Cel mai mult mi-a plăcut descrierea motivului pentru care unul dintre personaje a devenit pietrar, amintind de delicatețea și acuratețea loviturii de ciocan care transformă definitive materialul, fără a putea să mai faci corecturi.
Dar să nu uităm personajul central feminin care este pivotal acestei întâmplări, Fecioara Maria. În Ea, Carl Jung vede arhetipul Anima Mundi, principiul feminin care percepe lipsa, ruptura, dezechilibrul. Ea este cea care observă lipsa vinului, dar în sens mistic, chiar esoteric, adică lipsa sensului, a bucuriei, a plenitudinii. Folosind cheia de analiză și interpretare a lui Von Franz, în Psihologia basmelor, Maria este „mediatoarea transformării”, cea care pune în mișcare procesul alchimic interior. Replica ei, „Faceți orice vă va spune” este, psihologic, vocea intuiției care deschide calea transformării.
Episodul șase are o căldură aparte. Este impresionant cum se construiesc scene cinematografice din istoria cu leprosul. Aici acesta nu este doar un caz medical, ci un caz-limită al excluderii. În Cartea Leviticului, „lepra” (termen larg pentru afecțiuni cutanate) nu e tratată ca boală de vindecat, ci ca stare de impuritate de gestionat. Persoana este declarată „necurată”, locuiește în afara taberei, își acoperă gura și strigă „necurat”. Asta produce o triplă ruptură: de comunitate, de cult și de sine. Nu mai e doar suferință fizică, ci identitate degradată. În acest context, Iisus, în Evanghelia după Marcu, vine și face gestul care răstoarnă logica: atingerea. Nu e doar că vindecă, ci că atinge înainte sau în chiar actul vindecării. În regimul levitic, atingerea transmite impuritatea de la necurat la curat. Aici se întâmplă invers: curăția se transmite. Nu mai avem o lume în care murdăria „câștigă” prin contact, ci una în care integritatea este contagioasă. Arhetipal, „reintegrarea” nu înseamnă doar „te primește comunitatea înapoi”. Înseamnă refacerea circuitului: corp–relație–sacru. Leprosul revine în sat, în familie, în templu, dar mai ales revine la sine. De aceea, scena e mai mult decât compasiune; este restaurare de lume la scară personală.
Episodul șapte îl aduce în atenția telespectatorului pe Nicodim sau Nicodemus. Acesta este un personaj din Noul Testament venerat ca sfânt în mai multe tradiții creștine. Este prezentat ca un fariseu și membru al Sanhedrinului, atras să asculte învățăturile lui Isus. La fel ca Lazăr, Nicodemus nu este menționat în Evangheliile sinoptice, ci doar de către Ioan. Unii cercetători l-au identificat pe Nicodemus din Noul Testament cu un Nicodemus ben Gurion, istoric din secolul I, în timp ce alții consideră că datele și aparenta discrepanță de vârstă dintre cei doi fac acest lucru puțin probabil. O lucrare apocrifă sub numele său, Evanghelia lui Nicodim, a fost realizată la mijlocul secolului al IV-lea și este în mare parte o reinterpretare a Faptelor Apostolilor mai vechi.
Ultimul episod îl voi comenta în următoarea tabletă, pentru că are nevoie de o interpretare într-un context mai larg. De asemenea vă scriu că am folosit și voi folosi ca material documentar orice scriere decentă acceptată sau nu canonic și că sunt deschis la orice comentariu.
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
