ortooxacell kiss2022.gif Flax

LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: DELICIILE MATERIEI

Lumea lui Creangă e prea scăldată în lumina lucrurilor simple şi durabile, prea aplecată asupra humei, ca să fie sedusă de demonul simbolului sofisticat şi al abstracţiunilor. Cuptorul, vatra casei, ceaunul, pirostriile, făina sau melesteul din cimilitura lui Stan Păţitul constituie gloria ei cuminte, măruntă şi perenă. Ea, sfânta materie a lumii, este tovarăşa de zi cu zi a omului. Ea se oferă omului aşa cum părul roditor sau cuptorul cu plăcinte se oferă harnicei fete a moşneagului, care le-a „grijit”; ea îi ajută pe urătorii, care „sclipuiesc” pentru mica lor intreprindere o coasă ruptă, o cîrceie de tînjală, un vătrar cu belciug şi-o beşică de porc (duioasă ironie enumerativă ce surprinde vivacitatea serioasă, bruegeliană a jocurilor celor mici); ea are docilitatea jupâneşicăi Malca, a pupezei din tei, a drobului de sare ce rabdă prostia omenească sau a boţului de mămăligă mâncat de drac şi declanşator al hybris-ului comic; ea îi ocroteşte cu mângîierea pereţilor pe catiheţi în intimitatea odăii mari cu obloane la fereşti, unde, jucând, aceştia se cufundă în mirabila materialitate, dând chiorîş „prin fasole, prin mazere şi bob, şi sămînţa de cînepă se făcea oloi, pîrăind sub talpele noastre”. Deci petrecerea (cuvântul care i-ar fi plăcut lui Constantin Noica pentru a desemna „devenirea”, dar pe care, zicea filosoful, l-au stricat…chefliii) contribuie la devenirea umoristică a materiei, sămânţa prefăcîndu-se în oloi.
Astăzi pare că sîntem departe de această explozie de bucurie a omului primar, care vrea să înglobeze lumea în sine, pipăind-o şi strigînd arghezian: „Este!” Ochiul nostru de modern nu mai are prospeţimea începuturilor. Bucuria aflării materialităţii este mult scăzută în noi. Clipurile publicitare ce preamăresc senzualitatea unor automobile sau săpunuri parcă vor să ne aducă aminte de bucuria hipnotică a senzorialului. Căci nu mai putem descoperi deliciile meşteşugurilor, aşa cum le descoperă Creangă, aşa cum le va fi descoperit primul olar sau cum Adam îşi va fi mîngîiat coasta devenită apoi con-soartă.
Creangă are instinctul materialităţii pe care-l posedau mulţimile primare, pe care l-a reiterat Rabelais sau Breughel . Textele sale, observă un cercetător, au „o tendinţă secretă spre acumulare, mărire, augmentativ, tendinţă mai puternică decît cea inversă, de condensare, de „strîngere” a textului în „chingi”. Acesta va fi fiind unul din mijloacele inconştiente prin care Povestitorul inoculează instinctul materialităţii în sufletul nostru, ce pare gata să-l piardă.
De această bucurie a perceperii profunde a materialității țin numeroasele enumerări ale diverselor obiecte. La o primă ochire aceste enumerări suplinesc lipsa talentului descriptiv la Creangă, „absența viziunii plastice, picturale”, cum crede Al. Piru (Arta lui Creangă, Viața românească, nr. 8, august, 1956, pp.181-188). Afirmația este cât se poate de adevărată, dar ea trebuie corelată cu arta de povestitor a lui Creangă. Creația lui este prin excelență orală, povestirea, nu compoziția, primează. De aceea Humuleșteanul nu se oprește la descrieri, el preferând, când se impune, să înmlocuiască tabloul „plastic” cu enumerări. Aceste enumerări însă nu sunt o „fișă de recensământ” (a odăii hangiței din Rădășeni) sau ca o „catagrafie” (a casei lui Pavel), cum cârtește morocănos Al. Piru. Există la Creangă o euforie a înșiruirii obiectelor și acțiunilor legate de ocupații, meșteșuguri și obiceiuri, o fervoare a stăpânirii naturii manifestată prin etalarea acestor liste de obiecte și acțiuni. Obiectele lumii înconjurătoare sînt resimțite aproape tactil, ca în tablourile olandezilor și germanilor de la sfârșitul Evului Mediu. Enumerările care țin loc de descrieri denotă plăcerea primitivului de a stăpâni nemijlocit lumea materială prin cunoaștere în scopul utilizării. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (în Ion Creangă, Editura pentru literatură, 1963, pp. 203-206) a scos la iveală însemnătatea acestor enumerări, oprindu-se însă mai mult la valoarea lor stilistică. Într-adevăr, există și o nuanță etică și didactică în unele din aceste enumerări, ca la Hesiod în Munci și zile, fapt care se vede cel mai bine în istorioara cu scop didactic Inul și cămeșa. Sunt înșiruite aici uneltele, fazele prelucrării și activitățile legate de prelucrarea inului. Cuvinte azi bizare pot trezi interesul vreunui poet postmodern: topitoare, hlujul, posderie, fuior, caier, furcă, tort, căleap, vârtelniță, rișchitor, mosoare, letcă, etc. Însă pentru contemporanii lui Creangă nu exista decât un interes practic, astfel că elevii trebuiau să învețe terminologia acestor lucrări. Tot de interes practic, o adevărată „lecție de fixare a cunoștințelor”, pare înșiruirea din tratamentul cu hoștină de său și frecătura cu oțet de leuștean, tratament suferit de Nică în vremea holerei.
Însă satisfacția se simte în enumerarea mărfurilor din dugheana jupânului Ștrul din Moș Nichifor Coțcariul, jupân care era „negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimineală, boia de păr, chiclazuri, piatră-vînătă, piatra sulimanului sau piatra bună pentru făcut alifie de obraz, salcie, fumuri și alte otrăvuri”. Cuvântul din final e al țăranului, care se uită câș – Doamne ferește și apără! – la „drăcăriile” jidovești. De notat și faptul că acțiunea povestirii nu trece prin dugheana lui Ițic. Humuleșteanul enumeră din pură plăcere, erudiția lui în materie de bunuri economice fiind savuroasă și pitorească. Dintr-un anume izvor afectiv se va fi nutrind următoarea enumerare, când aflăm cu ce „se hrănesc” humuleștenii autorului: „vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare și făină de popușoi; sumane mari, genunchere și sărdace; ițari, bernevici, cămeșoaie, lăicere și scorțuri înflorite; ștergare de borangic alese și alte lucruri…” De ordinul senzorialului ține descrierea prin enumerare a uneltelor și materialelor lui Pavăl Ciubotarul: „șanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu și alte custuri tăioase, mușchea, piedică, hască și clin, ace, sule, clește, pilă, ciocan, glinț, piele, ață, hîrbul cu călăcan, clei și tot ce trebuie unui ciubotariu”.
Să mai vedem și alte enumerări, de altă natură. În Povestea porcului, în lista „gadinelor”, compusă exclusiv din exemplare fantastice, o faună îndesită, colcăitoare, de bestiar românesc, se face simțită înfricoșarea omului de altădată, mișcat de „povești și doine, ghicitori, eresuri”. În drumul ei spre Mănăstirea-de-Tămâie, fata împăratului trece prin codri și pustietăți, „unde foșgăiau bălauri, aspide venionoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidra cu câte douăzeci și patru de capete și altă mulțime nenumărată de gângănii și jigănii înspăimântătoare”. Jubilația se simte în înșiruirea lucrurilor de trebuință pentru întocmirea unei racle. Adjectivele-epitet („groase”, „zdravăn”), augmentativul („lăcătoi”) și precizarea numerică îngăduie să se întrevadă satisfacția gospodarului meșter, în cazul nostru Ivan. „Obsesia cantității” (vezi, de exemplu, focul de douăzeci și patru de stânjeni de lemne, la care se pârpălea Gerilă), care îl face să strâmbe din nas pe Al. Piru, „obsesie” dovedind, pasămite, incapacitatea de descriptiv a lui Creangă, este un procedeu normal la autorii medievali. Și des uzitat. Să ne gândim, de o pildă, la Rabelais sau la Minciunile baronului Münchhausen. Precizarea cantităților uriașe are, evident, un rost comic. Ivan trebăluiește „unelte de teslărie, două lătunoaie groase, patru balamale, câteva piroane, două belciuge și un lăcătoi zdravăn”. Crâncenă și umilă alăturare de termeni! Ca și enumerarea din Soacra cu trei nurori a obiectelor ce țin de ceremonialul funerar. Vom reveni la aceasta.
După ce face o cruce și o înfige în pământ, „de însamnă locul”, Dănilă Prepeleac începe să-și facă planuri de construcție a mănăstirii și „chitește”, ca orice dulgher de la sat, copacii trebuitori: „Ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă”. Pe de o parte, tot repetând, Dănilă parcă vrea să-și reamintească meșteșugul, așa cum odinioară cei vechi, prin repetiție, fixau în memorie operațiile muncii. Căci, neîndoielnic, pentru a supune un lucru voinței tale, trebuie mai întâi să-l cunoști. Ca la cei vechi, la Creangă există o fervoare a stăpânirii naturii manifestată prin enunțarea acestei liste de materiale pentru construcție. Pe de altă parte, prin enumerări omul arhaic, ca și cel crengian, are sentimentul punerii stăpânirii pe lume. Ia lumea în posesie prin muncă. Jubilația lui Stan Pățitul se simte în însumarea exclamativă a belșugului din gospodărie: „Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci; perdea pentru oi, poieți pentru paseri, cotețe pentru porci, sîsîiac pentru păpușoi, hambare pentru grîu și cîte alte lucruri de gospodărie…” De același gen sunt și descrierile Humuleștilor și ale împrejurimilor de la începutul Amintirilor și de la începutul părții a treia. Nu putem să nu pomenim aici enumerările de bucate și de gătiri ale lor. Creangă savurează pantagruelic abundența de bucate mâncate în ajunul Bobotezei („bob fiert, găluște și turtă cu julfă și vărzare”), preparatele din porcul tăiat la Crăciun, alte mâncăruri de la ospețe și praznice, belșugul de produse înșirate pe jos în cârciuma din Fălticeni (ne aplecăm mai mult asupra acestor enumerări în capitolul despre hrană și ospețe).

O frenezie a muncii cuprinde toată drăcimea pusă de Chirică la lucru pe câmp. Imaginea este urieșească. Forfota declanșată de acest Mefisto moldav are o vigoare alegră de dimensiuni breugheliene: „Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi și suflau cu nările să se usuce, alții cărau, alții durau girezi”. Iar mai încolo: „…când ajunse acasă, Chirică treierase, vînturase, măcinase; în sfîrșit, pusese toate trebile la cale”. Nu altfel simțeau lucrurile vechii chinezi, de pildă. În cartea Și-Țin se enumeră asemănător muncile câmpului: „După ce a smuls buruienile/El a semănat grăunțe galbene/A îngrijit lanul pînă s-a copt…/A împărțit poporului grăunțe minunate,/Mei negru cu bob îndoit/Înalt, roșu, alb./Și poporul a început să semene/Mulțime de semințe” (V.I. Avdiev, Istoria Orientului antic, Editura de Stat, București, 1951). Dar să nu ne îndepărtăm prea mult. Să ne amintim Plugușorul tradițional românesc, care cuprinde, de fapt, o înșiruire a lucrărilor agricole, de la semănat până la măcinat. Pentru Creangă, ca și pentru vechii chinezi, ca și pentru semănătorii de la bădica Traian, munca în colectiv (nu în colectivă!) stă sub semnul euforicului, al bucuriei. Este vorba de acea bunăvoie a oamenilor începuturilor, care prin muncă ( și, deci, prin hrana astfel obținută) se văd scăpați de acea înspăimântătoare injoncțiune asupra vitalului: frica de foame, de propria extincție organică. De aici această ardoare exuberantă a muncii, neastâmpărul și frenezia mișcării. Materia asupra căreia se aplică munca este „contemplată” cu vădită satisfacție. Iată, bunăoară, pe baba „sprintenă ca o copilă” din Povestea porcului: „..face degrabă leșie, pregătește de scăldătoare, și findcă știa treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură de opaieț pe la toate încheieturile, îl strânge de nas și-l sumuță, ca să nu se deoache odorul!” Nici dracii din Povestea lui Stan Pățitul nu sunt mai puțin harnici în activitatea lor atotispititoare. Mișunarea lor este surprinsă într-un tablou al acțiunilor malefice antițărănești: „Atunci dracii s-au împrăștiat în toate părțile. Unul din ei apucă spre păduri, să vadă n-a putea ceva trebălui și pe-acolo: doar a face pe vreun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-și chinuiască boii, altuia să-i rupă vreun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vreun bou, pe alții să-i facă să se bată pînă s-or ucide, și cîte alte bazaconii și năzbîtii de cari iscodește și vrăjește dracul”.
Ardoarea muncii, dublată de un regal al senzorialului, constituie elementele de bază ale, probabil, celei mai frumoase descrieri-enumerare din opera lui Creangă. Iată lucrul stuparului, care se îngrijeşte de roiul de albine: „Harap Alb (…), luîndu-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus, şi apoi el se dă într-o parte. Atunci bucuria albinelor: se lasă jos cu toatele şi se adună cioatcă în pălărie. Harap Alb, aflîndu-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi în stînga şi nu se lasă pînă ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate, şi-i face urdiniş; după aceea aşază nişte ţăpuşi într-însul, îl freacă pe dinăuntru ci cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala Sîntă Măriei şi cu alte buruieni mirositoare şi prielnice albinelor, şi apoi luîndu-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra nişte captălani, ca să nu răzbată soarele şi ploaia înlăuntru, şi apoi lăsîndu-l acolo pe cîmp între flori, îşi caută de drum”.
Avem aici toate elementele specifice lui Creangă: bucuria de a înşirui bogăţia de obiecte ale lumii, o stare euforică („aflîndu-se cu părere de bine despre asta”) datorată contopirii senzoriale, aproape cenestezice cu natura, petulanţa muncii (realizată, ca şi în cazul babei, care îşi îngrijeşte odorul, din Povestea porcului, ca şi în acela al lui Chirică şi al drăcimii muncitoare, printr-o nerăsuflată înghesuire de verbe, la fel cum Breughel, de pildă, înghesuie în rama unui tablou jocurile sau muncile olandezilor medievali). Înşiruirea de lucrări este completată cu înşiruirea de plante benefice dintr-un vademecum apicol ţărănesc. Harap Alb e aici un fel de ţăran văzut în actul muncii: ager, priceput, cu mintea liberă şi cu inima bună. Pe lângă vervă, scena are o normalitate candidă, aproape pură (sugerată de final: „lăsîndu-l acolo pe cîmp între flori, îşi caută de drum”) căreia i-am putea spune „primitivă”, dacă n-ar fi controlată de raţiune, foarte umană şi cu totul personală. Aici contemplarea țăranului primar prefigurează pe aceea tipică de artist, crede Zoe Dumitrescu-Bușulenga în cartea citată, căci pentru artiști „lumea e nouă ca după prima zi a creației (…) Pentru ei toate obiectele au valoare egală prin utilitatea și frumusețea lor în sine (…), care vorbește despre mereu reînnoita noutate pe care lumea o are în ochii lor”.
În cazul lui Creangă importantă este privirea sa de „primitiv” asupra lumii, înrudirea sa de esență cu o cultură populară ancestrală. De aici – locul singular al lui Creangă în literatură. Faptul reiese și din utilizarea enumerărilor. Acestea nu au interesat pe alți artiști „poporani”. Excepție remarcabilă face Ion Budai-Deleanu, care, după cum se știe, a creat o operă, Țiganiada, fără precursori și fără urmași. Dacă se aduce, de o pildă, argumentul enumerării fastuoase a cetelor de țigani, să băgăm de seamă (alături de Ioana Em. Petrescu, Întoarcerea la Homer în vol. Configurații, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981) că procedeul vine direct din tradiția epică europeană, de la Homer, Tasso și Milton, pe cale cultă, cum s-ar zice. Într-adevăr, astfel de enumerări putem afla la vechii chinezi, cum am arătat, la Hesiod, la Homer, la Ariosto, la Tasso sau la Rabelais. Homericul catalog al corăbiilor din Cântul II și celebra descriere a scutului lui Ahile din Cântul XVIII sunt exemplificatoare în acest sens. Iată-l pe Hefaistos lucrând scutul lui Ahile, în fierăria lui (XVIII, 457-472). Versurile (în traducerea exemplară a lui George Murnu) iradiază bucuria și frenezia muncii: „Astfel îi zice și-acolo lăsînd-o, la foi se grăbește,/Foii întoarce spre foc și începe cu dînșii să umble./În douăzeci de cuptoare pornesc deodată să sufle/Foii cu toți și focul aprind cu suflare-n tot chipul/După dorita măsură, mai repede sau mai alene/Cum socotește Hefaistos și după cum cere și lucrul./El cositor și jăratec aruncă, bucăți de aramă/Tare, scump aur gălbui și argint. Pe-un trunchi dup-aceea/Pune o mare și grea nicovală și iute-ntr-o mînă/Ia el un țapăn ciocan și-n mîna cealaltă un clește/Și-truchipeazăîntîi o năpraznică pavăză mare/O-mpodobește-mprejur, cu un cerc întreit o încinge/Strălucitor de metal.Cureaua-n argint e lucrată,/Arma-i făcută din cinci metalice straturi. Deasupra/El cu priceperea lui închipuie multe podoabe./
Aceeași bucurie a aflării lucrurilor lumii răzbate și din enumerarea modelelor și formelor de pe scut. Iată un fragment care „descrie” marea bucurie a muncii și petrecerii culesului la vie, scenă exprimând aceeași stare euforică ca și în, de pildă, scena domesticirii roiului de către Harap Alb: „Mai făurește-o [Hefaistos – n.m.] mîndrețe de vie,-ncărcată de struguri,/Vița, butucii-s de aur, ciorchinele toate sînt negre./Și în haragi de argint se sprijină vița prin vie,/Drumul bătut la cules de toți purtătorii de struguri,/Fetele acolo, flăcăii fac haz și tot zbuirdă și cară/Poama mășcată și dulce-adunată-n panere-mpletite;/Stă pe la mijlocul lor și din sunătoare-alăută/Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subțire/Zice cîntarea lui Linos. Și ei îl ascultă-nsoțindu-l,/Chiuie, cîntă și țupăie toți și frămîntă pămîntul”. (XVIII, 549-560).
În euforia recoltării grâului din Povestea lui Stan Pățitul se pot găsi similitudini cu aceeași lucrare reprezentată pe scut. În locul colectivului de fete și flăcăi, care culeg via, ori a drăcimii înrolate la muncă de Chirică, avem acum colectivitatea forfotitoare a argaților și a copilandrilor ce cară mănunchiurile, a vătafilor și a femeilor ce gătesc prânzul: „Mai izvodește și-o holdă frumos răsărită, pe unde/Seceri tăioase țiind tot seceră lanul argații,/Dese poloagele cad și s-aștern rînduite pe brazde;/Altele malduri le-adună, fac snopi și le leagă cu paie/Trei legători se tot străduie la măldurit. După aceea/Vin copilandri, mănunchiuri le strâng și pe brațe le cară/Și la legat le predau, iar la mijloc tăcut e stăpânul;/Stă cu toiagul pe brazdă și caută vesel la dînșii./Sub un stejar la o parte vătafii-ngrijesc de mîncare,/După ce-njunghie un bou încălat; iar femeile alături/Mestecă albă făină gătindu-le-argaților prînzul” (XVIII, 538-548)

Există la Humuleștean o putere hipnotică, de mag de la obârșii, cu o atitudine voluntară şi dominatoare faţă de lume, cu dorinţa nedomolită de a stăpîni lumea. Pentru Creangă contemplarea cu satisfacţie a materiei, percepția netocită asupra acesteia, munca asupra materiei stau sub semnul euforicului, al bucuriei. Este vorba de acea bună voie a oamenilor începuturilor, care prin muncă, deci şi prin hrana astfel obţinută, se văd scăpaţi de acea înspăimîntătoare injoncţiune asupra vitalului: frica de moarte, de propria exticţie organică. La moartea babei din Soacra cu trei nurori acestea „începură a scoate din lada babei valuri de pînză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stîrlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mîna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi cîte alte năzdrăvănii înfiorătoare”. Enumerarea îmbină în mod organic viaţa şi moartea, regenerarea şi înnoirea. Nurorile rostuiesc jubilînd scenariul ritualului morţii, căci baba emfatică, simbol al lumii vechi, e pe moarte, iar ele îi vor lua locul. Peste toate domină rîsul biruitor, care nu face decât să detensioneze percepția gravă a morții.

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator talentat și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…

Citeşte şi

ROMAN  FOILETON –  Ionuț  CRISTACHE;  Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul doi…

CULTURA  ONLINE – Daniel  TACHE; Teoria conspirației, Rusia și cutia Pandorei…

ÎN LOC DE CRONICĂ  TEATRALĂ – Ionuț  CRISTACHE; Iarăși furioasele…

LECȚIA  DE  ZBOR  –  Ioana  PIOARU; Wes, maestrul cofetar…

PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE – Cătălina  CRISTACHE; Călătorii, experiențe…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE –  Mihaela  MARIN; De ce nu merg lucrurile bine în România…

REFLECȚII  MINORE  –  Alexandru  IACOB; Două  poeme…

SOVIANYSME  –  Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 4) …

CONEXIUNI –  Ștefan  POPESCU; Fragmentarium…

COSMOSUL  DIN  NOI  –  Ioan N. RADU; Oamenii de ieri  ai  Târgoviștei…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE –  Petre  STOICA; „Școala altfel” sau în nici un fel?…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE – Radu  STATE; Unde mai mergem astă seară, la Târgoviște…

ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI – Constantin  VAENI; A murit  Stalin…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  –  Teodor Constantin  BÂRSAN; Abolirea bunului simț…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE  –  Ioan  VIȘTEA; Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare…

CUȚITUL CU  tEIȘ –  Gabriel  ENACHE; Reportaj literar…

DEPOZIT  ELECTRONIC – Ovidiu  IVANCU; Despre profesorul de ieri și de azi…

ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI – Mariana OPREA  STATE; De-a valma

ÎNSEMNĂRI  MORALE  –  Gabriela  MARIN; Timpul care ni s-a dat…

PRIETENII  CULTURII  DE  SÂMBĂTĂ – Radu  PETRESCU-MUSCEL; Ostenitori ai Seminarului Monahal Cernica-Ilfov:  Chesarie Păunescu şi Gheorghe Cotenescu…

SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 7  – Dana  NEACȘU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ  –  Puiu  JIPA;  Zece  altfel  de  poeme…

MELANCOLII  –  Constanța  POPESCU;  Două poeme…

RAFTUL  CU  POEME  –  Ioan  VIȘTEA; Unii și alții…

JUNIOR  DE  WORCESTER –  Bogdan Mihai  VLĂDUCĂ; Manifest pentru România…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Marius  Alexandru  DINCĂ; Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai…

JUNIORI  DE  CARABELLA – Daria  STEMATE; De primăvară…

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE  –  Erica  OPREA; Arta nu e o meserie…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

 

 

CULTURA  ONLINE – Daniel  TACHE; Teoria conspirației, Rusia și cutia Pandorei…

ÎN LOC DE CRONICĂ  TEATRALĂ – Ionuț  CRISTACHE; Iarăși furioasele…

LECȚIA  DE  ZBOR  –  Ioana  PIOARU; Wes, maestrul cofetar…

PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE – Cătălina  CRISTACHE; Călătorii, experiențe…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE –  Mihaela  MARIN; De ce nu merg lucrurile bine în România…

REFLECȚII  MINORE  –  Alexandru  IACOB; Două  poeme…

SOVIANYSME  –  Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 4) …

CONEXIUNI –  Ștefan  POPESCU; Fragmentarium…

COSMOSUL  DIN  NOI  –  Ioan N. RADU; Oamenii de ieri  ai  Târgoviștei…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE –  Petre  STOICA; „Școala altfel” sau în nici un fel?…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE – Radu  STATE; Unde mai mergem astă seară, la Târgoviște…

ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI – Constantin  VAENI; A murit  Stalin…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  –  Teodor Constantin  BÂRSAN; Abolirea bunului simț…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE  –  Ioan  VIȘTEA; Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare…

CUȚITUL CU  tEIȘ –  Gabriel  ENACHE; Reportaj literar…

DEPOZIT  ELECTRONIC – Ovidiu  IVANCU; Despre profesorul de ieri și de azi…

ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI – Mariana OPREA  STATE; De-a valma

ÎNSEMNĂRI  MORALE  –  Gabriela  MARIN; Timpul care ni s-a dat…

PRIETENII  CULTURII  DE  SÂMBĂTĂ – Radu  PETRESCU-MUSCEL; Ostenitori ai Seminarului Monahal Cernica-Ilfov:  Chesarie Păunescu şi Gheorghe Cotenescu…

LA BORTA  RECE – Radu  PĂRPĂUȚĂ;  Deliciile materiei…

SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 7  – Dana  NEACȘU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ  –  Puiu  JIPA;  Zece  altfel  de  poeme…

MELANCOLII  –  Constanța  POPESCU;  Două poeme…

RAFTUL  CU  POEME  –  Ioan  VIȘTEA; Unii și alții…

JUNIOR  DE  WORCESTER –  Bogdan Mihai  VLĂDUCĂ; Manifest pentru România…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Marius  Alexandru  DINCĂ; Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai…

JUNIORI  DE  CARABELLA – Daria  STEMATE; De primăvară…

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE  –  Erica  OPREA; Arta nu e o meserie…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media