Teoriile cu un grad ridicat de coerenţă mi-au trezit întotdeauna suspiciuni. Îmi imaginez că, pentru a elabora o teorie validă, trebuie să rezişti ispitei simplificării, să iei în calcul un număr impresionant de variabile, să ţii cont de toate aspectele care ţi-ar putea infirma, la o adică, teoria şi trebuie să mai faci încă multe altele, ceea ce, să recunoaştem, este destul de complicat. Chiar teoria lui Kuhn, altfel o poveste absolut seducătoare, potrivit căreia cunoaşterea progresează în salturi, prin noi şi noi schimbări de paradigmă (ca să nu ne mai dăm după cireş, avansează din greşeală în eroare şi viceversa) nu este altceva decât un mod elegant de a admite că nu există teorie infailibilă.
Acestea fiind spuse, veţi înţelege de ce n-am putut acorda niciodată credit vreuneia dintre numeroasele teorii ale conspiraţiei. Vreau să fim bine înţeleşi: sunt convins că lumea colcăie de indivizi care, cât e noaptea de lungă, îşi imaginează că s-au născut doar pentru a ne blagoslovi cu priceperea lor de a conduce şi în slujba căreia pun o înţelepciune atât de absconsă că noi nu o putem pricepe, motiv pentru care, fără a mai pierde vremea cu explicaţii inutile, iau unilateral hotărârea de a ne face pe toţi fericiţi. Nu existenţa acestor indivizi o pun eu sub semnul întrebării, ci capacitatea lor de a manipula, pe termen lung, masele. Or fi masele previzibile, dar indivizii (cel puţin unii dintre ei) rămân imprevizibili.
Una dintre aceste teorii identifică drept factor declanşator al conspiraţiei, ţineţi-vă bine, nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de anularea a efectelor actului divin soldat, printre altele, cu prăbuşirea Turnului Babel. Episodul biblic, care păstrează un vădit aer de legendă etiologică (în măsura în care apariţia popoarelor este pusă pe seama unei pedepse dumnezeieşti), le permite adepţilor teoriei să vadă în spatele oricărei tentative de depăşire a statului-naţiune o manifestare a forţelor oculte ce, opunându-se voinţei divine, nu fac altceva decât să-şi urmărească propriile interese. După prăbuşirea Turnului Babel, oculta (să-i includem aici pe oamenii în negru, pe esenieni, pe catari, pe templieri, pe masoni, pe rosicrucieni, mai nou, pe membrii grupului de la Bilderberg şi, de ce nu, chiar şi pe iluminaţii care l-au îmbogăţit pe tizul meu brunet) n-a făcut altceva decât să urmărească disoluţia popoarelor într-o masă amorfă, lipsită de identitate şi, ca atare, mult mai uşor de condus. Cu speranţa că-mi veţi ierta lipsa de acribie, voi trece peste interpretarea întregii istorii a omenirii ca rezultat al acestei conspiraţii şi mă voi apropia în pas alert de prezent. Dintre cele două experimente care au marcat istoria modernă şi contemporană, cel american şi cel sovietic, oculta ar urmări să impună Europei modelul care s-a dovedit a fi de succes, cel al melting pot-ului american (între noi fie vorba, nu s-a dovedit de succes, dar asta este o cu totul altă poveste). Într-un asemenea scenariu, constituirea UE n-ar reprezenta decât o etapă în atingerea scopului final al ocultei, imperiul mondial. Că în constituirea Uniunii Europene au fost reparcurse, cu maximă fidelitate, etapele constituirii statului naţional german, proces derulat pe parcursul secolului al XIX-lea, este o realitatea care ar trebui să alimenteze, cred, o teorie secundară, dar al cărei rol, evident, să fie acela de a o confirma pe cea principală. În plus, faptul că adepţii unei asemenea teorii îşi popularizează ideile cu ajutorul televiziunii şi internetului, maleficele mijloace de comunicare care au determinat accelerarea procesului de globalizare, nu trebuie să ne mire: răul este pus astfel în slujba binelui. Adăugăm şi supremul argument potrivit căruia arhitectura Parlamentul European reproduce ruinele (imaginate!) ale Turnului Babel şi fandacsia-i gata.
Aşa stând lucrurile, nu m-am putut împiedica să nu mă întreb cum vor fi integrate într-un asemenea scenariu recentele evenimente din Ucraina. Nu de alta, dar dintre numeroasele teorii ale conspiraţiei, cele care prind într-o măsură suficient de mare pentru a inspira de la editoriale la luări oficiale de poziţie merită studiate fie şi doar pentru că dau glas, intenţionat sau nu, câtorva dintre temerile cele mai ascunse ale omenirii. Or, în cazul evenimentelor de la Kiev, se pune mare accent pe caracterul naţional şi chiar naţionalist al unei mişcări ce ar urmări (şi aici logica mea clachează) integrarea Ucrainei în UE, deci într-un spaţiu care se defineşte tocmai prin dorinţa depăşirii anacronicului stat-naţiune în direcţia unei federaţii unde, cel puţin la un moment dat, identitatea europeană va trebui să prevaleze asupra celei naţionale.
Pe de altă parte, anexând Crimeea, Rusia a lansat Europei o dublă provocare. Pe termen scurt, dincolo de a-şi proteja evidentele interese strategice, Rusia, sătulă până peste cap să fie curtată doar pentru resursele naturale de care dispune, dar altfel ţinută la colţ şi arătată cu degetul, testează limitele autorităţii unei Europe care a ieşit destul de şifonată din criza economică. Pe termen lung, şi cred că abia aceasta este provocare pe care Europa şi-ar fi dorit să o evite, anexarea Crimeii, în urma unui referendum al cărui rezultat nu mai poate lăsa loc niciunui dubiu, deschide cutia Pandorei pentru mişcările separatiste care mocnesc pe întregul continent şi care, dacă îşi vor atinge scopul, vor determina o modificare radicală a hărţii politice, punând construcţia europeană sub un mare semn de întrebare.
Spuneam data trecută că păcatul primordial îmi pare a fi nerăbdarea. Ea compromite ireversibil orice evoluţie care, altfel, s-ar încheia cu un rezultat durabil. Şi, chiar dacă va suna deloc promiţător, ţinând cont de înmulţirea regiunilor care şi-au declarat intenţia separării (şi nu mă refer aici doar la Ţinutul Secuiesc, ci şi la Veneţia, Catalonia, Scoţia, regiuni care au anunţat organizarea unui referendum pe parcursul acestui an, ca şi la Ţara Bascilor, Flandra ş.a.m.d.) impresia mea este că Europa s-a cam grăbit. Gândită iniţial ca uniune economică, Uniunea Europeană a tot simţit nevoia, pe parcursul ultimilor ani, să se reinventeze, până s-a transformat într-un mastodont statal ale cărui pârghii economice nu se pun în mişcare decât anevoie. Şi mă tem că, în cazul în care criza din Ucraina nu a făcut decât să declanşeze o criză europeană sistemică, această nouă criză va găsi o Uniune Europeană complet nepregătită să-i facă faţă.
Contrazicând toate teoriile conspiraţiei, recentele mişcări separatiste sunt alimentate, iată, nu de teama disoluţiei identităţii naţionale în noua identitate europeană, ci de efectele recentei crize economice. Regiunile bogate nu mai par dispuse să împartă din bogăția lor şi celor sărace. Punct. Cum păcatul „primordial” al nerăbdării a fost deja comis, pentru a-şi salva unitatea, singura şansă a Europei a rămas acum să privească doar înainte, altfel spus să accelereze procesul de integrare, ceea ce ar permite diminuarea diferenţelor dintre statele bogate şi cele sărace, dintre regiunile bogate şi cele sărace, dar nu pe cheltuiala celor mai bogaţi, ci prin efortul celor mai săraci.
Mă întorc astfel la convingerea că, în cazul în care un grup de indivizi, plasaţi în poziţii cheie, n-ar face altceva decât să conspire noapte şi zi, alţi indivizi, uneori mai mulţi, alteori mai puţini, se vor încăpăţâna să reacţioneze imprevizibil, făcând zadarnice eforturile primilor.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul doi…
ÎN LOC DE CRONICĂ TEATRALĂ – Ionuț CRISTACHE; Iarăși furioasele…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; Wes, maestrul cofetar…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Călătorii, experiențe…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; De ce nu merg lucrurile bine în România…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două poeme…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 4) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; „Școala altfel” sau în nici un fel?…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Unde mai mergem astă seară, la Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; A murit Stalin…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Abolirea bunului simț…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; Despre profesorul de ieri și de azi…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; De-a valma…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Timpul care ni s-a dat…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Deliciile materiei…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 7 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Unii și alții…
JUNIOR DE WORCESTER – Bogdan Mihai VLĂDUCĂ; Manifest pentru România…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; De primăvară…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Arta nu e o meserie…
Zilele trecute chiar ma gandeam daca exista cineva care ”sa vada” dincolo de lozinci, de sentimente, de criterii impuse de cei puternici, de asumarea constienta a rolului sclav(poate din dorinta de a fi condus, de a i se spune mereu ce sa faca), sa treaca printr-o sita deasa toate informatiile pentru a vedea ce a mai ramas, nu mult, dar acela este adevarul. Am citit cu o reala placere articolul. Multumesc!