Dacă facem o psihanaliză a poporului român, care este avid de construcții bisericești, făcând pe străini să se minuneze și să ne deteste în același timp, atunci am spune că excesul acesta de zel constructiv vine dintr-o necesitate vitală a noastră. Avem nevoie de biserici, de lăcașuri de cult – de orice formă ar fi acestea – de „locuințe filozofale”, după formula lui Fulcanelli, care să umple un gol imens din inimile noastre. Încercăm așadar să compensăm acest gol sufletesc printr-o contraparte simbolică a acestuia, spațiul sacru. Dacă ne gândim la ce vedem în jurul nostru, din punct de vedere arhitectural, atunci nu putem să nu avem o nemulțumire congenitală în legătură cu acesta. Arhitectura „nouă”, cea făcută după bunul plac ca bun simț al românului mediu, atunci nu vedem decât o expunere exterioară a sufletului acestuia. Nu am mai văzut o casă construită cu bun simț de nu îmi mai aduc aminte când. Tot ceea ce văd nu sunt decât cazemate de sute de metri pătrați, goluri care să adâncească alte goluri sufletești, sau care cer cu precădere o umplere de kitch autentic – mobile din lemn prefabricat, prost închegate, cu tapițerii țipătoare, canapele mov, înflorate, sau din piele scârțâitoare care nu rimează cu nimic din jur etc. – iar casele au primit apoi o culoare la fel de artificială ca sufletul comanditarului. Mă doare ficatul când văd acele case muștar, sau roz bombon… De turnulețe și alte accesorii doriene sau ioniene, nu mai zic nimic căci ar fi iar o remarcă „discriminatorie”. Mă întreb de multe ori ce face acel german sau francez de găsește acea justă proporție din toate punctele de vedere, atunci când construiește o casă?! Și de unde vine această ruptură caricaturală a noastră? Sunt, negreșit, multe persoane care au revenit după ani buni petrecuți în străinătate. Mai ales că, cei mai mulți, au avut meserii în domeniul construcțiilor. Nici aceștia nu reușesc să vină măcar cu imitații. Doar caricaturi, doar excese megalomane ale unor suflete goale care încearcă să le umple cu zidărie inutilă. În tot acest vacarm de forme și culori care nu consonează cu nimic, decât cu aceste suflete goale, fără valori, nu găsim nimic „muzical”. Parcă totul a devenit o manea proastă. Nu degeaba aceasta poate să stea ca simbol perfect pentru orice acțiune a românului de astăzi, de la politică și turnat autostrăzi, până la construcții de case și hangare. Totu-i manelizat sau urmează „ritmul” acesteia. Avem totuși un dram de instinct de salvare – pe care îl terfelim și pe acesta, negreșit. Este vorba de aceste căutări de locuri sacre. A construi o biserică nu este deloc un lucru rău. A te opune de la un asemenea act înseamnă să fii chiar opus tuturor valorilor divine. O biserică nouă nu poate să aducă decât bine – poate, în potență, să umple cândva vreun gol sufletesc și numai pentru atâta lucru merită construită. Sufletul națiunii o cere, din moment ce facem ce facem și din sărăcia lucie în care ne-au adus politicienii tot construim biserici. Aproape că este scuzabilă cantitatea de ridicol care înconjoară o astfel de acțiune. Pictura este kichizată până la grotesc, scopurile mercantile nedeclarate ale unor preoți sau enoriași care pun umărul la aceste construcții nu mai deranjează, pălesc în fața simbolului arhitectural care va sta să apară. Apropos, am văzut ceea ce nu aș fi crezut vreodată să văd. Un preot din oraș, care a auzit că cineva ar sponsoriza construcția unei biserici într-o zonă a orașului care era „goală” de sacralitate, s-a înfățișat la ușa sponsorului și l-a luat la rost. „Nu construiești dumneata unde vrei o biserică! Eu mă opun. Dacă vrei să dai bani pentru așa ceva, dă-mi mie. Eu am copil, trebuie și el să slujească într-o zi undeva, iar acel cartier o să îi revină lui.” Cam așa se purta acel dialog. Încă odată spun, parcă aș scuza aceste lucruri dacă mă gândesc la finalitatea lucrului. Dar să revenim în spațiul profan. Mă gândesc de multe ori, când privesc la televizor orașele distruse din Irak, Afganistan etc., și încerc să găsesc o corespondență între ruinele acelea, care rimează atât de bine cu deșertul, și privirile localnicilor. Zone înfloritoare din deșert vin aproape ca o lovitură de ciocan pentru a arăta că locul din sufletele acelor „păgâni” sunt pline de ceva consistent. Cum oare este permis ca într-o țară ca a noastră, de care a mai rămas doar un crâmpei de natură, căci Oameni nu mai sunt nici cât în Finlanda pe metrul pătrat, să ajungă o ruină deșertică? Ori de privești la țară (à la campagne), ori în pădurea Bucegilor, ori în oraș, aproape tot ce se construiește este deja ruinat. Trotuare ruină, străzi ruină în ziua inaugurării, case, blocuri, parcuri…. totul este o ruină. Intrăm în cartea recordurilor pentru predilecția noastră pentru ruinare de parcă singurul artist care ne atrage nu ar fi decât Piranesi. „Omul sfințește locul”! Aiurea! Priviți în jur și numărați pe degete aceste sfințiri! Cu ce să sfințești dacă ești gol de orice valoare sfântă?! Roșia Montană este pe cale să devină o ruină… Dar sper ca niciodată că este posibil ca în acest ceas să ne trezim din această boală. Dacă aruncăm la gunoi și aurul pur, în schimbul a mii de alte ruine, atunci merităm să fim șterși din istorie definitiv. După acest lucru nimic nu va mai sta în calea unei dizolvări definitive. Să ne uităm și limba, și cultura, și teritoriul să fie egal împărțit vecinilor mai apropiați sau mai depărtați! Esența spațiului nostru vital – căruia nu degeaba i se spune „vital” – va putea fi complet distrus și odată cu el, să fiți siguri, și noi!
Pompiliu ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea VALAHIA, din Târgoviște și, mai ales, absolvent de CARABELLA…
Citește și:
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, locuri și locuiri concentrate…
Un… loc nou, o locuire nouă, INTERFERENȚE, cu Pompiliu ALEXANDRU și Puiu JIPA
Domnul Constantin VAENI, în căutarea locurilor ascunse din ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
AMERICA LA NOI ACASĂ, cu doamna Dana NEACȘU, se întoarce la locul ei de onoare…
LECȚIA DE ZBOR, cu Ioana PIOARU și locuiri mohorâte despre arta la cratiță…
REFLECȚII PEDAGOGICE, cu Alexandra BÂRSAN VLADOVICI…
Teodor Constantin BÂRSAN și CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
MELANCOLII cu doamna Constanța POPESCU…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica locuită săptămânal de marele actor Puiu JIPA…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
LONDRA LA PAS și Cristian Gabriel GROMAN…
Daniel TACHE și rubrica sa CULTURA ONLINE…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna Mihaela MARIN…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Bogdan Mihai VLĂDUCĂ, adică JUNIOR DE WORCESTER…