În cele din urmă, poate una dintre cele mai mari drame ale omului contemporan nu este numai aceea de a se pierde pe sine, ci faptul că, pierzându-se, nu îi mai poate întâlni cu adevărat nici pe ceilalți. După atât de multă preocupare pentru imagine, succes și validare, omul ajunge adesea să descopere un lucru inevitabil: că poate fi înconjurat de oameni și totuși profund singur. Există relații care continuă din obișnuință, conversații care ascund tăceri uriașe și apropieri care nu mai conțin, de fapt, nicio întâlnire reală. Omul modern comunică permanent și totuși se simte adesea nevăzut. Poate că acest lucru se întâmplă deoarece multe relații sunt construite mai degrabă pe roluri decât pe autenticitate. Oamenii învață să fie ceea ce se așteaptă de la ei: puternici, utili, admirabili, controlați. În timp, masca devine atât de obișnuită încât omul nu mai știe dacă ceilalți îl iubesc pentru ceea ce este sau doar pentru rolul pe care îl joacă.
Omul nu are nevoie doar să fie admirat. Are nevoie să fie înțeles fără să fie obligat să joace un rol. Totuși, apropierea autentică îl expune pe om. A fi văzut cu adevărat înseamnă a accepta posibilitatea de a fi respins, neînțeles sau rănit. De aceea, mulți oameni aleg controlul în locul sincerității. Este mai ușor să domini decât să te lași văzut cu adevărat, mai ușor să impui decât să ai încredere. Există oameni care confundă iubirea cu posesia și respectul cu frica. Ei cred că dacă vor controla suficient, nimeni nu îi va părăsi. Dar frica nu apropie oamenii. Îi face doar să rămână pentru o vreme. Poți obliga oamenii să rămână lângă tine, dar nu îi poți obliga să mai fie cu tine. Poate de aceea unele relații încetează să mai fie vii înainte să se destrame. Mai întâi dispare sinceritatea… apoi încrederea… apoi liniștea. Oamenii continuă să existe unii lângă alții, dar încetează să se mai simtă în siguranță în prezența celuilalt. O relație începe să se destrame în momentul în care omul nu se mai simte liber să fie el însuși în interiorul ei.
În multe situații, oamenii rănesc nu pentru că sunt complet lipsiți de iubire, ci pentru că au învățat greșit ce înseamnă apropierea. Unii au crescut confundând durerea cu disciplina, controlul cu protecția sau tăcerea cu respectul. Astfel, transmit mai departe propriile răni fără să își dea seama. Omul care a fost umilit poate ajunge să umilească. Cel controlat poate ajunge să controleze. Durerea se repetă uneori nu din cruzime conștientă, ci din incapacitatea de a imagina alt mod de a iubi. Dar faptul că cineva nu a știut să iubească sănătos nu înseamnă că noi eram imposibil de iubit.
Există oameni care au nevoie să îi „micșoreze” pe ceilalți pentru a se simți puternici. Însă valoarea unei ființe umane nu dispare pentru că nu este recunoscută. Oamenii pot judeca greșit, pot proiecta asupra celorlalți propriile frici și limite, dar aceste lucruri nu reprezintă adevărul despre cel din fața lor. Nu putem alege toate vocile care ne influențează de-a lungul vieții. Dar putem alege ce păstrăm ca adevăr despre noi.
Poate că adevărata libertate interioară începe exact în acest punct: în momentul în care omul încetează să își mai măsoare valoarea prin capacitatea altora de a-l vedea corect. Și poate că abia atunci devine posibilă întâlnirea autentică dintre oameni. Fiindcă apropierea reală nu se construiește prin frică, perfecțiune sau utilitate. Ea apare acolo unde omul poate exista fără mască. Acolo unde capacitatea de a fi deschis nu este folosită ca armă, unde greșelile nu devin motive de umilire și unde nimeni nu trebuie să renunțe la sine pentru a fi acceptat. Oamenii care te iubesc cu adevărat nu îți diminuează valoarea. Iar oamenii care te respectă cu adevărat nu îți cer să renunți la partea autentică din tine pentru a rămâne aproape de ei.
Poate că, în cele din urmă, oamenii nu se regăsesc unii cu ceilalți prin străduința de a părea puternici, ci prin curajul de a fi sinceri. Nu prin control, ci prin libertatea de a rămâne. Nu prin imagine, ci prin adevăr. Pentru că singurele legături care rezistă cu adevărat sunt acelea în care nimeni nu se teme de celălalt. Poate că numai acolo unde omul se simte liber să fie el însuși fără nevoia de a se ascunde, fără teamă și fără mască poate exista o apropiere reală între oameni.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
