SÂMBĂTA SPAȚIULUI PUBLIC – Ștefan BRATOSIN – „Odihna lui Dumnezeu” din Sabatul lui Trump

Sunt cuvinte pe care politica le folosește pe propriul risc. Cuvântul „Sabat” este unul dintre ele. Căci, de îndată ce este rostit, el nu desemnează pur și simplu un timp liber, un răgaz administrativ, o paranteză morală sau o comoditate culturală. Implicit, el ridică imediat în spațiul public o întrebare amplă, serioasă și chiar destabilizatoare pentru însăși înțelegerea politică a puterii: ce este odihna?

Când la Casa Albă, Donald Trump a proclamat de curând un „Sabat național” de vineri 15 mai la apusul soarelui până sâmbătă 16 mai la apusul soarelui ca parte a „Jewish American Heritage Month 2026”, nu avem, prin urmare, de a face pur și simplu numai cu un omagiu adus iudaismului american și nici numai cu un gest politic simbolic menit să onoreze o tradiție – „în ziua a șaptea, Dumnezeu (…) S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse” Geneza 2:2). Este aici, fie că ne place sau nu, și o convocare a chestiunii odihnei în domeniul spațiului public și al puterii politice. În acest context, odihna este mai mult decât o simplă pauză. Ea este o formă de adevăr. Ea dezvăluie ceea ce umanitatea crede că trebuie să facă în mod continuu, ceea ce o societate refuză să întrerupă, la ce putere nu poate renunța și ceea ce încă așteaptă credința. De ce? Pentru că proclamația lui Tramp capătă sens politic în logica Vechiului Testament care învață că „dacă iți vei opri piciorul in ziua Sabatului ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvind-L, și dacă-L vei cinsti neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și neredându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, și Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov.” (Isaia 58:13-14) Dar și în economia simbolică a Noul Testament care reamintește că „rămâne, dar, o odihna ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.” (Evrei 4:9)

Proclamația oficială a lui Trump și tradiția biblică converg spre o idee comună și anume că adevărata odihnă nu este în primul rând un confort, ci o conversie a relației noastre cu timpul. Odihna nu este doar absența muncii. Ea este abandonarea, cel puțin momentană, a pretenției de autosuficiență. Nu este doar recuperarea puterii. Ea este recunoașterea unei limite. Nu este doar bunăstare. Ea este o orientare către Dumnezeu. Ca să înțelegem semnificația unui „Sabat național”, trebuie să încetăm să ne gândim la odihnă ca la o simplă relaxare și să începem să o considerăm un test al timpului uman. Ce valoare are un popor când încetează să producă? Ce valoare are o putere când încetează să acționeze? Ce valoare are o națiune când este de acord să nu se definească doar prin activitatea sa, creșterea sa, puterea sa sau auto-narațiunea sa? Mai ales că în societățile moderne, ne-am obișnuit să considerăm odihna ca pe un drept social. Și acest drept este evident esențial. Odihna protejează trupurile, repară vieți și limitează exploatarea. Dar Sabatul desemnează o odihnă care merge dincolo de simpla protejare a lucrătorului. Sabatul nu spune pur și simplu: „Omul trebuie să se poată odihni”. Spune: „Omul nu este făcut să trăiască neîntrerupt odihna”. Această nuanță este considerabilă. În primul caz, odihna rămâne integrată într-o logică funcțională: ne odihnim pentru a trăi mai bine, pentru a lucra mai bine după aceea, pentru a ne recăpăta abilitățile, pentru a ne păstra sănătatea. În al doilea rând, odihna devine un act de ruptură cu funcționalismul în sine. Ea poartă semnificația că nu totul în viața umană trebuie să fie util. Există timp care nu este justificat de utilitatea sa. Timp care nu este nici profitabil, nici strategic. Timp care nu aparține nici pieței, nici statului. Timp care nu este „folosit”, tocmai pentru că este „sfințit”.

Proclamarea unui „Sabat național” ar putea semnifica – cel puțin în teorie – faptul că o națiune recunoaște că nu poate trăi exclusiv din productivitate, mobilizare, creștere și comunicare continuă. Ar putea afirma că însăși structura politică are nevoie de timp non-instrumental. Dar această posibilitate există cu adevărat numai dacă odihna nu este concepută ca un instrument suplimentar de coeziune sau comunicare. De îndată ce puterea administrativă folosește Sabatul pentru a produce un efect politic, ea neagă ceea ce pretinde că onorează. Or, o națiune modernă poate intra cu greu în această logică fără a se ciocni cu propriile fundamente imaginate. O națiune vrea să existe, să-și spună povestea, să se perpetueze, să se celebreze. Sabatul, însă, cere, într-un fel, fiecărui subiect – individual sau colectiv – să nu-și facă propria voință. Aici constă scandalul intelectual al proclamației lui Trump. Ne putem imagina o odihnă națională care să nu fie o formă subtilă de autocelebrare? Putem concepe o pauză civică în care țara nu caută reasigurare, ci acceptă să fie judecată după o măsură superioară ei însăși? Dacă da, atunci Sabatul capătă un sens politic rar, devine nu sacralizarea națiunii, ci relativizarea ei. Dacă nu, atunci cuvântul „Sabat” rămâne prezent, în timp ce „odihna” lui Dumnezeu rămâne absentă. Proclamația unui „Sabat național” poate chema, evoca sau aminti. Nu poate, însă, produce odihnă în adevăratul sens. „Odihna” lui Dumnezeu nu este stabilită prin decret. Această distanță dintre proclamare și împlinire salvează conceptul de orice cooptare totală. O putere politică poate vorbi despre Sabat, dar adevărata odihnă începe tocmai acolo unde această putere nu îi mai controlează sensul.

Noțiunea de odihnă a Sabatului este legată de timp și prin urmare de memorie. Sabatul amintește de creație, dar și de eliberare. Spune că un popor nu este doar o mașină istorică în mișcare. Are nevoie de un ritm care să facă dreptate la ceea ce îl precede și la ceea ce îl eliberează. Odihna înscrie recunoștință în timp. Această dimensiune istorică este fundamentală într-un context de celebrare a moștenirii evreiești americane. Căci moștenirea evreiască nu constă doar într-o contribuție culturală sau civică, ea constă, de asemenea, într-un mod de a sfinți timpul, de a transmite fidelitatea, de a rezista absorbției totale în narațiunea dominantă. Sabatul este memorie întrupată. Protejează împotriva asimilării complete în fluxul lumii. Dacă un stat aduce un omagiu acestui lucru, recunoaște ceva prețios. Recunoaște că o națiune trăiește nu doar din viitorul său, ci și din capacitatea sa de a întrerupe cursul propriei narațiuni. Odihna introduce o breșă în istoria continuă. Împiedică societatea să creadă că întregul său sens constă în dezvoltarea sa infinită. Dar și aici, pericolul este dublu. Fie odihna este cu adevărat o amintire a transcendenței și atunci relativizează istoria națională. Fie devine un simplu element al narațiunii patrimoniale și atunci întărește această istorie în loc să o întrerupă. În primul caz, „odihna” deschide posibilități. În al doilea, servește unui scop. Nicio națiune nu poate poseda odihna lui Dumnezeu. Poate să își dea un semn al acestei odihni, poate proteja practica ei, poate celebra memoria ei, poate recunoaște înțelepciunea ei, dar nu o poate transforma într-un atribut al suveranității. Odihna lui Dumnezeu nu este o resursă simbolică a statului. Ea este ceea ce scapă statului, ceea ce îl limitează, ceea ce îl împiedică să se creadă atotcuprinzător.

Să nu se înțeleagă greșit. Prin cele de mai sus nu vreau să spun că odihna aparține sferei private, spirituale sau liturgice și că politica nu are ce căuta în ea. Ar fi prea pripit și bineînțeles fals. Politica se ocupă de timpul comun: calendarul, munca, sărbătorile, doliul, memoria, școala, sărbătorile, ritmurile vieții colective. Prin urmare, nu poate fi indiferentă față de odihnă. Dar nu știe exact ce să facă din ea și cu ea, pentru că odihna autentică nu este ușor de guvernat. Cei aflați la putere preferă momentele pe care le pot organiza: comemorări, campanii, mobilizări, sărbători naționale. Sabatul, însă, scapă parțial organizării politice, deoarece nucleul său constă într-o suspendare a logicii controlului. Ne amintește că există un bine uman care nu provine exclusiv din administrație. Ideea unui „Sabat național” este atât grandioasă, cât și imposibilă. Grandioasă, pentru că încearcă să reintroducă în viața publică ideea că o comunitate are nevoie de altceva decât activitate și putere. Imposibilă, pentru că, de îndată ce politica se agață de această idee, tinde să o transforme într-un mesaj, o imagine, o utilitate colectivă. Odihna devine atunci semnificativă, dar încetează să mai fie odihnă. Sabatul începe acolo unde națiunea acceptă să nu se ia pe sine ca scop suprem. Un „Sabat național” este adevărat doar dacă desacralizează națiunea în loc să o sacralizeze. Odihna Sabatului este momentul în care neamul încetează să se mai plaseze în centru. Ea descoperă o bucurie care nu vine din posesie, control sau succes pentru că în ea există o pedagogie a renunțării.

Odihna din „Sabatul național” al lui Trump este prezentă, autentică, reală și nu doar un simbol, doar în măsura în care cel care o proclamă acceptă că nu o poate controla pe deplin. Mai exact, odihna este prezentă atunci când proclamația ne amintește public că un popor are nevoie de timp sfințit, de amintire, de granițe, de liniște, de recunoștință și de non-utilitate. Este prezentă atunci când moștenirea religioasă nu este tratată ca folclor, ci ca o reamintire a faptului că timpul uman nu este reductibil la producție sau politică. Este prezentă atunci când Sabatul este recunoscut ca o provocare la o agitație nesfârșită. Dar este absentă atunci când această odihnă este mobilizată ca retorică prezidențială, ca gest de legitimare, ca element al unei narațiuni naționale care rămâne fundamental activistă, identitară sau auto-afirmativă. Odihna lui Dumnezeu este absentă atunci când nu mai este ceea ce ne oprește cărările, ci ceea ce le împodobește. Este absentă atunci când vorbim despre Sabat fără a accepta că suntem înlocuiți de el.

Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.