am un jurnal zilnic în care notez temperatura îngerului meu, niciodată nu este aceeaşi, uneori suferă din pricina curentului aşezat între umărul meu stâng şi vuietul salvării de noapte care transportă sinucigaşi…
17 mai… Într-o zi, un om, politician cunoscut, să zicem, s-a dus la un bijutier și i-a zis: aș vrea să cântăresc AUR- ul. Împrumută-mi cântarul. Bijutierul i-a răspuns: îmi pare foarte rău, dar n-am lopată. Nu, nu, ți-am cerut cântarul. N-am mătură în magazin! Ești surd? s-a răstit omul. Eu ți-am cerut cântarul. Bijutierul a răspuns: am auzit bine, nu sunt surd, iar vorbele mele nu sunt lipsite de sens. Văd bine că ești lipsit de experiență sau de simțul previziunii. Cântărind AUR-ul, vei face să cadă mult praf pe jos. Atunci, vei spune: poți să-mi împrumuți mătura, ca să-mi recuperez AUR-ul? Și după ce vei mătura, mă vei întreba dacă am lopată… Eu văd sfârșitul încă de la început! (Pamflet după o poveste orientală)
*
18 mai… Mi s-a părut că trebuie să plec undeva, așa că mi-am făcut bagajul: papuci, prosop, halat de baie, restul hainelor le purtam pe mine, dar unde urma să plec? Da, mi-am adus aminte: în Rai. O voce m-a atenționat în ureche că s-a scumpit cherosenul, așa că trebuie să merg pe jos. Câți kilometri? Păi înmulțește eternitatea cu patru kilometri pe oră. Adică îmi trebuie o eternitate ca să ajung în Rai? Sigur, dar pentru asta trebuie să te țină picioarele. Și să reziști la nostalgie și singurătate, așa cum parfumul de mosc, pe care îl vei lua cu tine, trebuie să reziste la mirosul de bălegar. În cazul acesta, dacă am parte de nostalgie, singurătate și flori de mosc, ce rost ar mai avea să plec în Rai?
*
19 mai… Din lumea poveștilor pentru copii… Un șoricel, adică un rozător, așa cum îi știm noi că se mai furișează prin câte o cămară, a apucat odată căpăstrul unui măgar împovărat de muncă și i-a poruncit să îl ducă într-o livadă plină de morcovi. Iar măgarul, cuminte, a pornit la drum. Era mândru foc șoricelul de puterea lui, de aproape nu își mai încăpea în păroasa piele. Dar au ajuns în dreptul unui pârâu. Acolo, șoricelul s-a speriat și a sărit de pe smerita spinare a măgarului, plină de răni de la biciuștile pe care le încasase, în tufele de iarbă. Acest pârâu mi se pare adânc și mi-e să nu cad și să mă înec, nu vrei să mă primești în una din urechile tale? Ia să vedem, a zis măgarul. Și a intrat în apă. Apa e mică și nu îmi trece de genunchi. Atunci șoricelul a zis: ceea ce tu vezi cât o furnică, mie mi se pare cât o pisică. Dacă ție îți vine până la genunchi, mie îmi trece peste cap de zeci de ori. În cazul ăsta, nu mai fii așa de mândru și nu te mai considera ghid. Arată-ți mândria și arta conducerii asupra celorlalți șoareci, nu asupra mea! Fii iertător, a exclamat șoarecele, și dacă nu pentru mine, în numele Domnului, trece-mă acest pârâu, că apoi om mai vedea! Mai departe nu știm ce s-a întâmplat căci nu s-a terminat povestea… (Adaptare după o povestioară orientală…)
*
20 mai… Mă uit la televiziunile „private”, Private, private, dar ale noastre, care mai de care mai sulfuroase, concurs de mizerii aruncate publicului bucuros de cancanuri și de refulări vesperale și mă gândesc că filmele pentru adulți au intrat în sevraj și sunt invidioase pe așa succes fără expuneri fizice, ci doar dezgoliri de moralitate! Asta da, lipsă de pudoare, patimă la vedere, târâiri pe burtă, cum ar zice versurile Alexandrei Căpitănescu: strânge-mă de gât, sufocă-mă, învinge-mă cu Fake-news urile tale! O armată de știriști au grijă de psihicul nostru, să-l distorsioneze, să-l încalece, să-l satisfacă în nevoile lui profunde, adevărate boulderinguri competiționale, sus, jos, pe frânghii, tot felul de Andree, Oane, Ancuțe, Mircei, Zamfiri, Mihai și alți sfinți pe trapeze, ieșiți pe ecrane precum șoriceii la maldărele de gunoi, să ne demonstreze că viața poate fi urâtă, de ce frumoasă, că putem călca din groapă în groapă, de ce pe vârfuri, și, la fel ca în estetica urâtului, a lui Charles Baudelaire, sau în pitorescul vulcanilor noroioși, beția poate veni și din adâncurile noastre perverse și necontrolate. Degeaba vin în fața noastră economiști, bancheri, finanțiști, să ne arate prăpastia, Dar și varianta corectă! Cu bucurie tâmpă, la fel ca victimele de pe tik tok, noi vrem să ne aruncăm în aer. De fapt, ei… Dar noi ne bucurăm din spatele ecranelor, ca în filmele horror, că noi nu putem trece prin așa ceva, și așteptăm finalul, pe care ni-l dorim cât mai răzbunător, fără să înțelegem că noi suntem eroii. Albul îl mâzgălim în negru, pe negru îl albim, cel ce muncește e de vină, iar cel ce trândăvește are dreptate, victima e agresorul, iar agresiunea este semnul puterii, că doar e libertate de exprimare, iar adevărul este atât de plictisitor. Cum să nu gustăm noi ca pe un profiterol fiecare minciună, calomnie, jocuri de glezne, când sunt atât de apetisante, cum să fim noi atât de învechiți și să ne gândim la conștiință, ca la bunul cel mai de preț al ființei umane? Pentru moralitate ne uităm în dex, un biet bau bau care nu mai sperie nici ciorile! Gata, ne-am decis, harababura este casa noastră, un maidan cu băieți deștepți, femei cu privirea șașie și hipnotizatoare, care se pricep să ne satisfacă dorința de a hăhăi, apostrofa, cârcoti, minții, fura și, astfel, a trăi liber. Trăiască pentru hoți Antena 3 și celelalte „private”!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
