TABLETA de MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Existența degeaba

Pentru prietenii mei Alin P. (Pohoață, Pleșa)

            Heidegger, într-o conferință de tinerețe, zdruncină filosofia vremii cu o întrebare despre existență. De fapt, acel moment a tulburat apele ființelor umane în cele mai profunde părți ale sale. Precum un cutremur de profunzime, al Gropii Marianelor, în care apa e precum uleiul, și grea și neagră; căci oricât de agitată este la suprafață, pe atât de netulburată și indiferentă este în adâncuri. În timp ce el arunca această întrebare, mai exact dacă există ceva, la suprafața ființei se petreceau războaie și lucruri foarte concrete, care nu băgau în seamă acest cutremur din adâncuri. Deja dacă întrebi Există ceva…? se intră pe un teritoriu al adâncimilor. Omul de suprafață îți exemplifică, adică îți arată că ceva este… un scaun, un nor, o atitudine etc. Cu asta el și-a încheiat misiunea. Consideră că răspunsul s-a dat. Dar întrebarea este extrem de profundă, chiar dacă răspunsurile sunt banale, expeditive și de cele mai multe ori „pozitive”. Când pui existența într-o întrebare, de fapt îi aduci și încărcătura sa de neant. Spune Heidegger că „să presupunem că noi nu am fi existat. Atunci această întrebare nu s-ar fi pus…”. Acum, ce faci cu evidența? Existența pare a fi ceea ce este ca înfățișare. Este autoreferențială; bradul este brad, câinele este câine. Nu îmi aduce nicio noutate. Dar ea însăși este o noutate absolută pe care Cioran o sparge într-o cheie și mai frumoasă. Asta pentru că el spune că existența nu ar fi trebuit să existe, adică existența este o anomalie, o formă negativă, sleită a Ființei. Faptul de a exista este cumplit. Dar, revenind la Heidegger, el adâncește întrebarea și mai mult.

            Se întreabă ce este „acest există” (es gibt)? (a fi dat, a se afla undeva, a avea). Avem lucruri, se dau obiecte – cadou – și de mâncare, există numere – ce poate fi mai abstract decât numărul sau legea matematică? ș.a.m.d. Toate aceste moduri de a fi date – sau moduri de a exista – sunt diferite la suprafața apei, dar în adâncuri au o unică semnificație de care ne este cumplit de teamă să o formulăm. Ne ducem spre valuri, ca individualități ale apei, dar adâncul întrebării nu privește, spune Heidegger, dacă x sau y există și cum există acestea sau dacă sunt posibile să existe. El se întreabă dacă există ceva. Adică ceva în general. Anselm de Canterbury este cel care a formulat un argument celebru al existenței lui Dumnezeu care presupune, în cele din urmă, acest aspect interesant. Pe scurt, argumentul său este următorul (expus în Proslogion – I-III): Dumnezeu este demonstrat a exista plecând de la conceptul de Dumnezeu, adică de la o definiție a sa. El este, așadar, definit ca fiind „ființa față de care nimic mai mare nu poate fi gândit” (id quo maius cogitari nequit). Deci, există o diferență între a exista în intelect (in intellectu) și a exista în realitate (in re). Cei care spun că Dumnezeu nu există se află într-o contradicție ciudată, căci tocmai l-au numit, L-au gândit, deci se află în mintea lor. Dar unii nu se declară mulțumiți de acest lucru, pentru că se dorește a exista în realitate. Este, într-adevăr, delicată poziționarea, pentru că dacă ne gândim la existența unui inorog sau al lui Cthulhu (creatura din mintea lui Lovecraft) sau ceea ce gândim atunci când avem o halucinație din cauza febrei mari, atunci aceștia consideră că Dumnezeu ar deține o existență asemănătoare celor enumerate aici. Ei nu se gândesc să asemuiască această existență a lui Dumnezeu numerelor, de exemplu, care sunt tot entități mentale (in intellectu), și știm bine că au o existență anume, mai ales că le putem aplica apoi la realitate; cu alte cuvinte, nu sunt exclusiv in intellectu, ci și in re. Nu înțeleg de ce nu se apropie, din acest punct de vedere, existența lui Dumnezeu de acest tip de existență, al numerelor. În fine, revenind la Anselm, după ce acesta fixează diferența amintită dintre existențe mentale și reale, el spune că ne dorim a ne apleca spre existența reală, care ar fi într-un fel superioară celei mentale. Spune el apoi că, dacă Dumnezeu ar exista doar în intelect, în minte, atunci s-ar putea concepe o ființă mai mare care să existe și în realitate. Dar, această ființă este chiar… El. Deci, Dumnezeu trebuie să existe nu doar în intelect, ci și în realitate.

            Heidegger, am putea spune, că nu „ajunge” până la conceptul de Dumnezeu, de la care pleacă Anselm în întrebarea – [Dacă] există Dumnezeu? El se oprește la „există”. Ce înseamnă că ceva există în general? Trebuie să se aplice oricărui obiect posibil, căci întrebarea ne conduce la un maximum de profunzime sau de abstracțiune. Când spui ceva despre un obiect, spui de fapt că există acel ceva – caracteristică, culoare, însușire – iar când se face această acțiune de rostire – gândire, atribuire – îi asignăm acel minimum pe care îl poți spune… Adică aduci în discuție existența sa, direct sau mijlocit de cuvinte. Deci, ce înseamnă că ceva există? Înseamnă că… există! Iar de aici, ca să spargi circularitatea goală, începi să o îndulcești cu tot felul de moduri ale existenței, dându-ne iluzia că am spune ceva despre ce este cu adevărat existența. Exact ca în știința fizicii, cea care este incapabilă să definească energia. Când întrebi un fizician ce este energia, el îți va da rapid exemple de tipuri de energie: calorică, electrică, mecanică, atomică etc. Dacă îi vei spune: minunat, dar acum dă-mi o definiție a energiei care să le cuprindă pe toate acestea, adică în general, el va ezita și poticni. Energia este… energie! Existența există. Sau, filosofic spus, existența se există pe sine.

            Dar ce întorsătură aduce Cioran! Heidegger este extaziat de această existență pe care începe să o descoasă din interior, înmulțindu-se și complicându-se în construcții ale gândirii superbe, care constituie și esența filosofiei sale. Cioran rupe Nodul Gordian punând degetul pe forma sa negativă, adică pe non-existența existenței. Spunând asta, deja i-am dat non-existenței aerul de existență, căci am numit-o, am gândit-o și am pus-o in intellectu. Dumnezeu este straniu din nou, căci El ne revine în minte acum, căci este acea absență prezentă din lume. El este mai mult retras decât implicat în lumea asta, adică, ar spune Cioran, este mai mult în non-existență decât în existență. Existența nu ar fi trebuit să existe și nici să fie, pentru că însăși formele sale individualizate, ca valurile de la suprafață, exprimă o anomalie prin „inventarea” limitei în infinit. Când privești cerul înstelat al lui Kant, sau adâncurile negre ale oceanelor, spui că privești efectiv în infinit. În infinitul concret, real. Or, acesta trebuie să fie un imens general, lipsit de individualul limitat. Existența este limita ce face de râs Ființa, și pe Dumnezeu, pentru că este paradoxul care lasă fără dinții din față întreaga sa ființă. Cioran despre această nostalgie a negării existenței vorbește. Suferința este inerentă existenței tocmai ca o reamintire concretă a defectării mașinăriei. Și câtă dreptate are…