Valul
Mă dau cu spray ,,Impulse’’ (,,La pantera’’), ca și cel de pe vremuri (l-am găsit într-o parfumerie la Sinaia). Ca atunci când eram studentă la Inginerie chimică, secția Chimie organică, la Politehnica din București… ,,There is no sacrifice’’ fredonam cu (Sir) Elton John, ne îmbrăcam în blugi (ca orice generație care nu se dezice) și procesam datele din experimente într-o infinitate de laboratoare, pentru nouă feluri de chimii, pe un Casio cumpărat de la bișnițarii de pe Splai. Mă inundă deodată amintirile din studenția în timpul căreia mâncam la ,,împinge tava‘’ la cantina facultății sau pe la câte-o autoservire vis-a-vis de cinematografele ,,Victoria’’ și ,,Patria’’ sau un brunch comunist la ,,Intercontinental’’. Bursa studențească integrală 1 îmi dădea iluzoria libertate de a-mi face un mic capriciu. Cred că am văzut ,,Jane Eyre’’, ,,Rebecca‘’, ,,Pe aripile vântului‘’ și ,,Desculț în parc’’ suficient cât să îmi aduc și acum aminte multe dintre replicile protagoniștilor. Unii dintre noi nu deveniserăm adevărați proletari-intelectuali, așa cum dorise Sistemul. Eu îmi făceam cotele la muncile agricole din studenție undeva la mama naibii, prin Bărăgan, dar nu devenisem Ilenuța tractorista, care raporta cifrele victorioase ale cincinalului, înainte ca acesta să expire. Mergeam dintr-un sediu al facultății într-altul: din Polizu, la Leu, prin Militari, apoi undeva pe Calea Victoriei și ajungeam pe Splai, unde treceam podul spre facultatea de Metalurgie, la laboratoarele de mineralogie (din cauza unui seminarist mizerabil și muieratic de la Fenomene de transfer, mă mutasem după Revoluție la Compuși oxidici și silicați). Parcurgeam distanțe mari pe jos, pentru că tramvaiele erau înțesate de navetiști, alți studenți în tranzit și pensionari în căutare de mâncare sau o clipă de relaxare în oazele verzi ale Capitalei. Mai greu era să fac aceste drumuri în tunică militară și încălțată cu bocancii regulamentari care păreau să cântărească o tonă. Moralul meu fusese spulberat de istoria tatei (fiu de miner, profesor de română care vorbise împotriva Regimului), dar aveam ceva de rebelă în mine: decadența lingvistei care își dorise dintotdeauna să cunoască lumea vorbitoare de engleză. Aveam o voce care abia aștepta să comunice dincolo de barierele unei societăți închise și oprimantă.
Mâncarea la cantină nu era grozavă, dar ne ținea de foame. Mai completam cu niște sute de grame de parizer, salam și brânză cu smântână, cumpărate după statul la cozi interminabile. Pe cartelele de la Târgoviște rațiile erau mici. Din când în când, se întâmpla să mai găsesc câte ceva de mâncare pe la câte-o mică alimentară pitită bine în vreo fundătură de stradă de pe lângă Calea Victoriei. Străzi cu iz vechi, unde trăise odinioară lumea bună, lăsată să piară într-o bătălie de moravuri și prejudecăți…
,,În sărăcie, marile sentimente nu se pot dezvolta’’, afirma Călinescu în ,,Enigma Otiliei’’. Nu eram săraci sau proști, dar nici bogați. Părinții mei trăiau din salariile de profesori, iar după 1983 tata fusese mutat ideologic la Muzeul scriitorilor, cu salariul pe jumătate. Așa că am învățat de tânără că singura cale este… înainte. Cișmigiul studenției mele era o oază de liniște, unde soarele răsărea și apunea, ferit de imoralitatea din jurul meu. Oricât de deștept și sârguincios ai fi fost, nu aveai coridorul de lansare al copiilor de ștabi sau de securiști.
Apa de pe vâslele bărcilor din parc clipocea liniștit, de parcă timpul încremenea un pic în loc, iar amandinele și savarinele de atunci erau făcute de cofetari care încă nu își uitaseră meșteșugul. Așa că trăiam într-o lume a mea, nu lipsită de probleme și nedreptăți, într-un fel de cocon în care mă înveleam și pretindeam că, atâta vreme cât aveam dragostea mamei și ambiția tatălui, voi supraviețui.
Mi-aduc aminte de răsfoitul cărților în biblioteci, săli de lectură și librării, de conferințe de filosofie și psihologie la care am luat premii naționale, de analiza mea frugală a fericirii trăite pe momente, de colege care abia așteptau să plec în weekend acasă, ca să ofere patul meu de sus (pentru care tot biata mama se îngrijise să aibă o scară făcută de un prieten de familie, inginer la Oțelinox), vreunei prietene de-a lor sau (caracteristic vârstei și nevoilor lor) să fumeze și să mai petreacă un pic cu vreun arab de pe la medicină, care le făcea rost de marfă de contrabandă. Regulamentele căminelor studențești nu permiteau așa ceva, dar cine se ducea să le pârască? Dacă o făceai, colegele de dormitor (unele, mai mari decât mine) îți făceau viața o mizerie.
Îmbrăcată într-un costum taior de vară de culoarea untului, făcut de mama, mă dusesem cu multă determinare și ascuzându-mi lacrimile la clasele din prima zi de facultate în Polizu. Intrasem printre primii la Tehnologie chimică organică și credeam că tot ce zboară se mănâncă. Mare mi-a fost surpriza când am văzut degringolada absolvirii anului: studente care nu luau scrisul și treceau cu notă mare, din diverse motive (păcatul originar era unul dintre ele), profesori (unul dintre ei, la Silicați, era ministrul învățământului, iar cea care îi preda eutecticele i-a preluat și funcția după Revoluție) care luau plocoane (de la pachete de cafea genuine, nu nechezol, până la carnea care lipsea cu desăvârșire din magazine) și îndrumători de an, veritabili politruci, care îți explicau cu claritate că, dacă tot îți place cartea, trebuie să îți bagi mințile în cap și să te faci membră de partid. Unicul partid existent… No other way. .
Convingerile individuale erau considerate de prisos și periculoase. Unele dintre nopți erau sacrificate Sistemului, când stăteam câte două studente de gardă în antreul căminului de fete studențesc, în caz că vreun saboteur sau element intelectual periculos intra să tulbure status quo-ul implementat brutal, prin instaurarea fricii. Verile ne intrau tocurile pantofilor (unii dintre ei, Guban) în asfaltul cu gudron care se topea din pricina arșiței. Luam pantofii delicați de piele în mână (mama avea clasă) ca să nu risipesc bruma de bani pe care tot mama îi făcea în plus, croșetând berete, flanele și pardesie pentru colegele profesoare de la Șuța și, mai apoi, de la Școala de băieți din Târgoviște.
Tinerețea este o tranziție inevitabilă spre stadiul de adult responsabil pentru viața sa și mai târziu și a altora. Îți faci din realizări, scut protector. Din momentele de bucurie, un surfboard cu care să călătorești pe valul oportunităților (few and far between) unei singure vieți… Pe vremea când colegi de-ai noștri ne sfătuiau să ne luăm un an sabatic după Revoluție, m-am gândit la sacrificiile părinților mei și mai ales ale mamei, care crescuse în vremuri tulburi, o mare parte a vieții fără tată (bunicul, preot la Gheboieni, fusese omorât la Canal , la 44 de ani) și la avertizarea pe care ne-o făcea la 5-6 dimineața, înainte de face naveta la Școala specială de fete de la Șuta: ,, Numai mâine nu-i poimâine’’.
,,Mai plăcut e să-ţi aduci aminte fericiri trecute, decât ca după o tinereţe uscată să ai târziu ceea ce n-ai avut la vreme’’, scrie tot Călinescu în același roman. Vieți ca a mea nu au fost spulberate, pentru că am rezistat valului de oprimări. Experiențele trăite mi-au limpezit mintea și deciziile. Adevărata iubire a venit mai târziu, când am înțeles cine sunt și ce vreau cu adevărat de la viață.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
