OASPEȚI LA CULTURA DIN GAZETĂ – Laura DINCĂ

   Doamna Laura DINCĂ este dâmbovițeancă de-a noastră, locuiește în Franța și e profesoară de limba franceză pentru străini; a debutat în  2022, cu romanul Hai să ne rujăm împreună!, la Editura Herman, din Sibiu (semnat cu pseudonimul Laura ILINCA), scrie în mai multe reviste (Boema, Itaca, Ficțiunea etc.), pe bloguri și în antologii… Din romanul, în curs de apariție, Există totdeauna cineva la care să zbori! vă oferim câteva fragmente…

În fața oglinzii

   Luana rememora întâlnirea cu Filip, oprindu-se la fiecare detaliu. Avea o zi numai pentru ea în care nu voia decât să savureze, tainic, amintirea nopții lor de dragoste.

   Nu mă iubi, te rog, mai mult decât pe tine sau mai mult decât pe-ai tăi! Asta m-ar obliga și nu știu ce să fac cu atâta suflet! Iubește-mă, dacă poți, doar pentru ceea ce sunt aici și acum! Iubește-mă atât cât sunt! Apoi o să mai vedem, doar ajută-mă să cuprind, să înțeleg și, mai ales, să accept. În adevărata iubire eu cred că ieși din propriile limite, te depășești imens, nemaiștiind unde te-ai contopit cu celălalt. Nu există buton să dai mai încet. Sau nu la mine. Eu nu știu cum să iubesc cu măsură. De fapt, așa, cu cântarul și calculele, nu. Nu asta e iubirea.

   Vorbele femeii se deșirau agale în dimineața târzie, încremenită într-o răcoare ușoară. Un cer sângeriu, aproape roșu, vestea lumina zilei de sfârșit de primăvară pe cale să se nască. Orașul începea să zumzăie. Filip privește ceasul de pe noptieră și butonează o vreme telefonul. Într-un târziu, reia firul discuției, coborând ochii pe Luana care ațipise lângă el.

   Trebuie să plec. Victoria deja cred că e disperată. E prima oară când lipsesc o noapte de acasă. Te superi?

    Luana îi aruncă un zâmbet mototolit. Întrebări i se înghesuie grămadă în minte. Își suflă cu forță în părul de pe frunte ca să alunge orice urmă de gând. Răspunsul îi scrâșnește printre dinți abia filtrat:

   Nu, ce e aia? Cum să mă supăr???

   Filip prinde ironia, dar trece voalat peste ea. O cuprinde în brațe și o sărută pătimaș, dându-i capul pe spate. Luana rămâne o vreme la pieptul lui: savurându-i mirosul și căldura pielii. El o mângâie pe păr și-i depune săruturi mărunte și dese pe frunte. O fericire mută crește din ei, îmbrățișându-i strâns.

   Un val de lumină o face pe Luana să închidă ochii, așezată în picioare lângă fereastra camerei. De acolo, vedea cum cealaltă aripă de hotel, înaltă și îngustă, își lățește umbra pe asfalt. Ziduri netede, gri, de jur împrejur, iar deasupra, cerul senin mișcându-se aproape imperceptibil. Liniștea în care se trezise continuă să o moleșească. Momentul nopții abia trecute se încăpățânează să o cheme către el. Momentul în care simțise că vibrase. Momentele. Acelea în care trăise cu adevărat, încetând să existe doar. Oftează scurt. Toate nopțile de dragoste se sfârșesc așa: ori cu promisiuni fierbinți, îmbrățișări prelungite și așteptări, hrănindu-se unele cu altele, ori cu retragere, gânduri la rece, uneori remușcări și regrete, alteori lacrimi și disperare. Ea le simțea pe toate, pe rând și împreună, clocotindu-i în suflet, dar și în corp până la os. Se uită la el cu o privire nehotărâtă:

   O să-mi fie dor de tine!

   Filip oftează și-i sărută degetele. Simțise resemnarea disperată din glasul ei.

   Știi, și mie, dar poate că nu ar trebui. Amândoi suntem căsătoriți.

   Luana râde ca și cum nu ar fi auzit:

   Contează? Acum suntem fericiți. Sau… eu sunt? Tu ești fericit cu mine?

   Filip îi alunecă din brațe și se îndreaptă lent către ușă. Se îndepărtează de Luana cu pași mici, aproape furișați. Lipsa răspunsului o doare, dar nu bagă în seamă și se duce glonț către el. Îi pune brațele pe după gât și-l privește alintată. El o prinde de după talie și-i șoptește, suflându-i ușor o șuviță de după ureche:

   Nu știu dacă e fericire, e ceva ce simt doar cu tine! Și de care nu mă văd scăpat! E ca un drog!

   Luana chicotește, lipindu-și nasul de al lui, în timp ce se mișcă amândoi pe linia blues-ului ce se aude din televizorul rămas deschis pe un canal de muzică.

   Întrebarea e, iubitule, vrei să scapi? Ia zi-mi. Ești pregătit să scapi de mine, de Mimoza ta?

   Filip se chircește sub accesul de râs produs de mâinile femeii care încep să-l gâdile pe sub tricou.

  Ești nebună? Știi că nu suport asta!

  Luana râde cu poftă fără să se oprească din a-l ciupi cu vârfurile degetelor, în viteză, ca și cum ar fi trecut cu un arcuș peste coarde.

  Și ce altceva nu mai suporți, ia spune, domnule psiholog?

  Filip reușește să o oprească, prinzându-i fluid brațele la spate. Ea, puțin mai scundă decât el, îl înfruntă cu privirea, ridicându-și, semeț, bărbia către chipul lui. Privirile li se întâlnesc într-un dialog al emoțiilor. Între ei, timpul se dilată și tot ce aud sunt bătăile de inimi care se întrec între ele. Se sărută o vreme intens, cu toate simțurile aprinse, ca și cum ar fi vrut să fie siguri că nimic nu le putea lua asta, de parcă viața lor ar fi depins de ce se întâmpla între buzele lor. Când bărbatul își strecoară mâna între nasturii bluzei Luanei, făcând ca unul dintre ei să sară pe covor, femeia i se desprinde scurt din brațe și-l îndepărtează puțin, aruncându-i în plin o privire jucăușă:

    Și ce ziceai mai devreme că nu suporți? Dar de adorat, ia spune, că am uitat, cam cum adori să faci dragoste? Am văzut mai devreme, dar vreau să fiu sigură.

    Filip nu răspunde și o aruncă dintr-o mișcare pe pat. Vorbele femeii, dozate de la dulceață blândă la stânjeneală puerilă, ca să se transforme imediat în curiozitate entuziasmată amestecată cu o patimă vecină cu excitația, ating în el senzori neștiuți. Tonul ei provocator îngânat cu un carusel de priviri îi schimbă instant temperatura corpului. Pulsul îi crescuse necontrolat și recunoaște în sinea lui că nu are instrucțiuni pentru așa ceva. Ochii aprinși ai Luanei și râsul ei întins dezmățat pe chip îl fac să-și scoată cu iuțeală cămașa pe care o aruncă fără să se uite unde.

    Nu știu ce faci, Filipe, ești cam idiot tu, deci nu poți pleca acum, nu e ca și cum ai mai fi trăit asta vreodată!

    Fiorii creșteau în el odată cu săruturile cu care Luana îl pironea sălbatic. Buzele ei coborau în viteză de la ochi până la degetele de la picioare, dându-i senzații nebănuite. Cu cât se uita mai mult la ea, cu atât știa că nu va putea să plece. Femeia din fața lui era, pur și simplu, definiția lui pentru perfecțiune. Tot drumul până acolo se întrebase dacă viața lui va putea vreodată fabrica locul potrivit pentru ea și concluzionase că existau câteva elemente care împiedicau asta. Dar acum, când erau amândoi goi și de haine, și de vorbe, nu mai avea deloc aceeași impresie. Capul și-l simte desprins de trup, golit de orice gând. Ochii fierbinți în frunte și inima ce-i bubuie îi dau semne că mai există ca ființă umană. Brusc, Luana se oprește din periplul de-a lungul corpului bărbatului și-l privește alintat, pe sub gene, direct în ochi:

   Ai făcut un pic de burtică, trebuie să mă obișnuiesc cu asta. Dar tot ești mișto! râde ea tare și clar.

   Filip întoarce ușor privirea într-un zâmbet abia schițat. Vocea lui cade limpede și sigură:

   Na, ce să-i faci! Nu mai am 18 ani!

   Luana redevine dintr-odată serioasă și se târăște, urcând spre el, îl sărută scurt și apăsat și-i spune, cuprinzându-i obrajii în palme:

   Știu. Nici eu. În afară de asta, mie îmi mai lipsește ceva, ai văzut: un sân natural.

   Filip coboară capul cu un aer trist pe dată. Îi ia mâna cea mai aproape de el și începe să i se plimbe cu un deget de la încheietură spre cot. Apoi îi ia fiecare deget și i-l sărută meticulos. Femeia îl privește extaziată, își mușcă voit buzele ca să nu spună ceva ce ar putea murdări momentul. O vreme, se pierd unul în brațele celuilalt fără să mai audă niciun zgomot în afara propriilor respirații. La un moment dat, Filip o întreabă șoptit între două săruturi:

   Mai ții minte când ne-am speriat după prima noastră noapte pentru că nu ne protejasem?

   Luana îl privește lung și ușor încruntată:

   Da, dar ce-ți veni să pomenești tocmai despre asta? Nici acum nu ne-am protejat.

   Filip zâmbește larg și o mângâie pe cealaltă mână.

   Nu e cazul să-ți faci griji, acum știu cum să fac, încât să nu se întâmple.

   Nu-mi fac. Nu rămân, oricum. În timpul chimioterapiei, menstruația se oprește. Ar fi trebuit să revină, dar încă întârzie.

   Filip răspunde calm, aproape sec, iar Luana observă o umbră pe fața lui destinsă:

   Ok. Și cum mai e viața ta în Italia?

   Depinde când mă întrebi. Înainte de boală, aș fi zis că e țara perfectă pentru mine. După aceea, am ajuns să cred că, dacă aș fi rămas în Constanța, nu m-aș fi îmbolnăvit niciodată.

   Filip se ridică perfect perpendicular pe pat și o privește atent:

   De ce spui asta?

   Nu știu, simt. Italia mi-a dat ceva extraordinar: o școală deosebită, jobul ideal, un oraș viu și extrem de frumos, un sistem de sănătate eficient, niște prieteni altfel, șansa de a învăța o limbă străină frumoasă pe terenul ei, dar mi-a luat și mai mult. Crede-mă, atât de rău eu nu voi mai fi niciodată!

   Hotărârea din vocea ei aproape schimbă aerul din jurul lor, crede bărbatul. Filip tresare atunci când o întrebare îi apare brusc în minte, dar ceva nedefinit îl oprește să o rostească. Își reține un oftat și continuă ca și cum asta nu i-ar fi trecut niciodată prin gând:

    Și, totuși, ești aceeași ființă bună și optimistă care m-a făcut cândva să am încredere în mine. Oricât de greu ți-a fost, asta nu ți-a răpit ce ai mai frumos.

    Poate. Poate n-am avut de ales, am găsit curajul unde mi-era cel mai frică. Sau poate așa sunt doar cu tine. Nu știu tu, dar eu cred că noi toți avem multe laturi, iar cele mai frumoase apar numai în anumite situații sau numai cu anumiți oameni. De multe ori, nici nu știm că le avem.

   Poate. Așa scrie la carte. Dar, vezi tu, când e vorba de alții, eu pot vedea asta, când e vorba de mine, e mai greu.

   Luana se ridică și ia o cireașă din bolul de pe noptieră. Își atârnă codițele de-a lungul urechii drepte și-și desface elasticul din păr ca să-l strângă mai bine. Filip îi spune cu o voce luminată de un zâmbet deschis ca un curcubeu:

   Nu-ți plăceau cireșele.

   Nici tu nu fumai! răspunde ea, țuguindu-și buzele și înfruntându-l cu o privire strălucitoare. Am descoperit la noi în oraș o familie care are și fermă, și vreo două livezi, iar de-atunci ador cireșele. Astea de aici logic că nu sunt ca ale lor, dar creierul meu cred că s-a ultrasensibilizat la orice fel de cireșe și nu mai face diferența.

   Da, ăsta e un motiv bun să te întorci în Italia.

   Ironia din vocea lui îi taie cheful de glume. Probabil el nu înțelegea, probabil aștepta explicații, iar ea nu credea că trebuia. Nu le ajungea timpul pentru a lămuri trecutul sau viețile lor separate. Erau acum puși amândoi în fața aceleiași oglinzi: șansa unei alte vieți comune, ocazia de a trăi ce rămăsese undeva suspendat într-un moment de tinerețe fragilă. Iar Luana simte, fără un motiv rațional, că i-e frică. Brațele bărbatului care o ridică pe neașteptate și o întind pe pat fără să o pregătească anihilează, pe loc, orice gând din ea în afară de unul singur: Timpul trece repede, clipele ca astea sunt rare. Nu am voie să le irosesc.

    Lumina prânzului creștea, contrastând cu liniștea dezolantă a hotelului. Ales la întâmplare, din disperarea de a prinde un moment doar pentru ei doi, părea pentru Luana și Filip cadrul de care aveau nevoie. Niciunul nu rostea fățiș dorința nerealizată de a se elibera de tot ce-i ținuse departe unul de altul până atunci, doar trupurile și ochii lor stăteau la întrecere pentru ca amândoi, în același timp, să redevină candidații la o fericire pitită departe, undeva în trecut.