TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Neliniștea necesară

Motto: „Art should comfort the disturbed and disturb the comfortable.”

   Arta, în forma ei cea mai închegată, indiferent dacă este brută sau distilată, nu este compatibilă cu starea aceea călduță, comodă în care totul rămâne la suprafață și nimic nu mai provoacă întrebări. Nu rămâne în derivă, pe o linie de plutire, suspendată într-o simplă apreciere estetică. Coboară mai adânc, în locurile acelea vulnerabile pe care, de multe ori, încercăm să le ținem bine ascunse.

   Uneori, o pictură reușește să spună mai mult decât o conversație întreagă. Alteori, câteva versuri creionează exact o emoție pe care nu am fi știut să o numim singuri, pe care nu am crezut-o simțită de altcineva înaintea noastră. Există cântece care se aștern peste anumite perioade ale vieții ca o coloană sonoră și există cărți care rămân în memorie ani întregi, fără să ne amintim fiecare pagină, dar păstrând intactă senzația pe care au lăsat-o în urmă.

   Când suntem obișnuiți să trăim anesteziați, tocmai această capacitate de a tulbura face arta atât de necesară. Ea are puterea de a rupe automatismul cotidian, de a opri omul pentru câteva clipe din graba lui continuă și de a-l pune față în față cu propriile întrebări, cu propriile incertitudini și năzuințe. Arta adevărată rareori are politețea de a rămâne pur decorativă. Ea pătrunde în om cu tot cu umbrele lui, scoate la lumină fragilități, amintiri, frici sau goluri pe care le ascundem chiar și de noi înșine.

   În același timp, arta oferă și un refugiu. Atât pentru artistul însuși, cât și pentru un om obosit, rănit sau pierdut, ea poate deveni o formă de sprijin greu de explicat în cuvinte. Există momente în care o melodie ascultată la timpul potrivit ține locul unei îmbrățișări, iar o pagină scrisă e asemenea sfatului unui bătrân înțelept. În fața artei, omul descoperă că nu este atât de singur pe cât credea. Cineva, cândva, a simțit o teamă asemănătoare, aceeași pierdere, aceeași nevoie de frumusețe.

   Poate că adevărata valoare a artei stă tocmai în această contradicție aparentă: capacitatea de a răscoli și de a alina în același timp. De a destabiliza confortul artificial și de a oferi sens celor care se simt în derivă. Iar acum, când emoțiile sunt adesea reduse la reacții rapide și imagini consumate în câteva secunde, nevoia de artă sinceră devine aproape vitală.

 

Erica OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…