Cât valorează omul atunci când totul are un preț? Ce rămâne din om atunci când imaginea devine totul?Cât din ceea ce suntem ne aparține cu adevărat? Cum putem să ajungem să ne privim prin ochii celor care ne-au rănit? A reuși înseamnă a controla? De ce confundăm imaginea cu valoarea? Cum măsurăm valoarea unei vieți? Care este diferența dintre aprobare și iubire? Unde putem să ne regăsim cu ceilalți? Cum poate măsura omul, la sfârșitul unei zile, succesul propriei vieți? În aprecierea celor din jur? În siguranța financiară? În puterea pe care o are asupra altora? Sau în liniștea cu care poate rămâne singur cu sine?
Trăim adesea între două existențe: cea pe care o simțim în adâncul nostru și cea pe care lumea o consideră potrivită pentru exterior. Încă din copilărie, omul este învățat ce înseamnă „succesul”, ce ar trebui să admire și ce ar trebui să devină. Familia, școala, societatea și timpul în care trăiește îi oferă modele gata construite. Mulți urmează aceste drumuri fără să se întrebe dacă le aparțin cu adevărat.
Filosoful Jean-Paul Sartre vorbea despre puterea privirii celorlalți de a transforma omul într-un obiect al judecății sociale. Problema apare atunci când acceptăm aceste judecăți ca adevăr absolut și uităm că percepția oamenilor este limitată, subiectivă și influențată de propriile lor frici, conflicte și prejudecăți. Astfel ajungem să trăim pentru imagine. Într-o lume în care aparența valorează adesea mai mult decât esența, omul începe să investească mai mult în felul în care este perceput decât în ceea ce este cu adevărat. Imaginea impresionează rapid: poate crea iluzia succesului, a fericirii sau a valorii fără ca acestea să existe în realitate. În schimb, caracterul rămâne aproape invizibil, deși el este cel care susține autentic viața unui om.
Dar această nevoie permanentă de validare produce înstrăinare. Omul ajunge să joace un rol și se îndepărtează de sinele său autentic. În loc să trăiască sincer, trăiește pentru spectacol. Devine dependent de aprecierea celorlalți și uită să se întrebe dacă viața pe care o trăiește îi aparține cu adevărat. Poate de aceea atât de mulți oameni ajung obosiți interior chiar și atunci când, în exterior, par împliniți. Există profesii alese pentru prestigiu, relații păstrate pentru aparență și idealuri urmate doar pentru că sunt considerate „corecte”. Omul poate obține succesul pe care lumea îl admiră și totuși să simtă că trăiește departe de sine însuși.
Viața care îți aparține se va potrivi întotdeauna mai bine decât cea aleasă de altcineva. Nu pentru că este mai ușoară, ci pentru că este compatibilă cu adevărul tău interior. Fiecare om poartă în sine sensibilități, limite și moduri proprii de a înțelege lumea. Ceea ce îl împlinește pe unul îl poate nedreptăți pe altul. De aceea, copierea unui destin străin produce adesea gol interior. În același timp, una dintre cele mai dureroase experiențe umane este aceea de a ne privi prin ochii celor care ne-au rănit. Mulți oameni ajung să creadă despre ei înșiși ceea ce au auzit în momente de respingere, critică sau indiferență. Lipsa iubirii este confundată cu lipsa valorii personale.
Un copil ignorat poate ajunge să creadă că nu merită atenție. Un om trădat poate începe să creadă că nu este demn de iubire. În realitate, reacțiile celorlalți spun adesea mai mult despre propriile lor răni și incapacități decât despre valoarea celui din fața lor. Faptul că cineva nu îți vede lumina nu înseamnă că ea nu există. Există oameni care au nevoie să îi micșoreze pe ceilalți pentru a se simți puternici. Există și oameni care nu știu să iubească altfel decât prin control. De multe ori, dorința excesivă de control ascunde frică: frica de abandon, de nesiguranță, de vulnerabilitate. Paradoxul este că încercarea de a controla distruge exact ceea ce omul încearcă să păstreze.
Poate că maturizarea interioară începe în momentul în care omul încetează să își mai măsoare valoarea prin aprobarea primită din exterior. Aprobarea și iubirea nu sunt același lucru. Aprobarea este condiționată: există cât timp corespundem așteptărilor. Iubirea autentică vede omul dincolo de utilitatea, succesul sau imaginea lui. Unele dintre cele mai importante „eșecuri” ale vieții ascund, de fapt, forme ale adevărului: să eșuezi să devii cineva care nu erai, să eșuezi să îți dorești un viitor care nu îți aparținea sau să eșuezi să confunzi aprobarea cu iubirea. Astfel de pierderi pot deveni începutul unei libertăți reale.
Omul nu devine liber atunci când primește validarea tuturor, ci atunci când nu mai are nevoie de ea pentru a exista. În cele din urmă, adevărata valoare a unei ființe umane nu se află în imaginea pe care o afișează, ci în adevărul pe care îl poate trăi atunci când nimeni nu o privește.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
