Un cetățean fără gândire critică nu e un cetățean, e un corp inert, iar analistul şi comentatorul de politică externă care nu îndrăznește să pună în discuție diversele narațiuni nu analizează nimic: e inutil pentru a explica realitatea.
6 mai… Simt tot mai mult nevoia de a-mi reorganiza prezența în spațiul public. Din acest motiv mi-am creat un canal de YouTube, de unde voi continua să împărtășesc idei mai apropiat de felul în care vreau să comunic de acum înainte.
*
7 mai… Departamentul de Stat al Statelor Unite a anunțat că la summitul formatului București 9 din 13 mai, Washingtonul va fi reprezentat de Thomas G. DiNanno, subsecretar de stat pentru controlul armamentelor și securitate internațională. Postul ocupat de domnul DiNanno este unul înalt în ierarhia Departamentului de Stat, dar este unul tehnic și de execuție politică, mult sub nivelul decizional politic major. Washingtonul nu ignoră complet summitul, dar nici nu îl tratează ca pe un subiect prioritar și cu atât mai puțin unul de decizie. Washingtonul confirmă că România nu este vitală pentru Statele Unite. Afirmația îi aparține ambasadorului Marius Lazurca, consilierul prezidențial pentru securitate națională și, în ciuda veridicității sale, a fost imediat instrumentată în lupta politică internă. Adepții prim-ministrului în exercițiu Ilie Bolojan, figură în jurul căreia se coagulează o adeziune aproape mistică, au utilizat-o împotriva Cotroceniului pe fondul nemulțumirii față de refuzul președintelui de a ieși din limitele constituționale. Iar dincolo de acestea, faptul că o asemenea afirmație este formulată de un actor aflat în proximitatea instituțiilor de securitate ale statului sugerează că, la nivelul statului român profund, această ajustare a interesului american pentru România și regiunea din care face parte pare să fi fost deja digerată, internalizată ca realitate de lucru. Iată însă că spusele domnului Lazurca sunt confirmate de un semnal american fără echivoc, venit pe canal instituțional direct. Absența unei prezențe la nivel de președinte sau vicepreședinte – ceea ce ar fi indicat o prioritate strategică explicită – precum și lipsa implicării directe a secretarului de stat sau a consilierului pentru securitate națională (funcții deținute în acest moment de Marco Rubio) – ceea ce ar fi însemnat implicare politică serioasă, indică faptul că Washingtonul nu ignoră complet summitul, dar nici nu îl tratează ca pe un subiect prioritar și cu atât mai puțin unul de decizie. În acest sens, participarea lui Thomas G. DiNanno la summitul din 13 mai transmite un mesaj de continuitate procedurală: dialogul este menținut, dar în registrul coordonării tehnice, al evaluărilor și al schimbului de informații, fără deschiderea unor noi angajamente strategice. Această situație ne arată și capacitatea celor care conduc astăzi Ministerul Afacerilor Externe al României și care lansaseră pe piață ideea unei posibile participări a lui Marco Rubio, alimentată inclusiv de interpretări extinse ale scrisorii-răspuns transmise de președintele Donald Trump la invitația de participare la summit. Mergând mai departe, se transmite și un alt mesaj, de această dată cu conținut strategic: Europa de Est nu mai ocupă primele poziții pe agenda americană. Dar acest palier strategic este trimis și în direcția Moscovei: SUA nu au intenția să transmită forță politică la o reuniune pe teme de securitate a țărilor din B9 (România, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Țările Baltice), cu alte cuvinte este semnificată lipsa intenției de escaladare la Marea Neagră, deci nu se pregătesc mișcări majore pe flancul estic în ciuda faptului că viitorul summit al NATO va avea loc la Ankara. Nu este vorba de o retragere, ci de o redistribuire a atenției strategice, într-un context în care rezultatele războiului din Orientul Mijlociu obligă SUA la selecții stricte ale priorităților. În concluzie, România rămâne integrată în arhitectura occidentală de securitate, dar poziționată într-o zonă de prioritate diminuată — o realitate care, tocmai prin faptul că este deja reflectată în discursuri provenite din interiorul aparatului de stat, pare să fi fost în bună măsură asimilată.
*
7 mai… Uniunea Europeană se pregăteşte de discuții potențiale cu Rusia. Ne spune Financial Times. Așa cum am afirmat, spusele de acum câteva săptămâni ale premierului belgian erau idei lansate pe piață, care în mod sigur erau mult mai elaborate în cabinetele de planificare politică.
*
12 mai… O declarație a preşedintelui Finlandei Alexander Stubb, dată azi în Corriere della Sera și care nu mai are nevoie de comentarii… România nu există în acest proces ci numai „țările baltice și nordice care se află la graniță”: „Da, este timpul să începem să vorbim cu Rusia. Când se va întâmpla acest lucru nu știu. Am discutat cu liderii europeni despre cine va stabili contactul, încă nu știm. Cel mai important este ca totul să fie coordonat între noi, în special între E5 (Germania, Franța, Italia, Regatul Unit și Polonia), împreună cu țările nordice și baltice, care se află la graniță. Dacă va fi un emisar special sau un grup de lideri, vom vedea”.
*
13 mai… O postare plină de „sentimente” alese…
Am fost invitat de istoricul Ionut Cojocaru, singurul turcolog contemporanist – care a și avut parte de tot felul de șicane și acuzații în Turcia, lucrările sale fiind critice la adresa lui Erdogan – să spun câteva cuvinte despre ultima carte a domniei sale, Erdogan, omul politic. Ce am spus? Am spus că Erdogan trebuie înțeles în lumina forțelor profunde ale istoriei – în primul rând mutațiile din societatea turcă și erodarea modelului civilizațional occidental, concomitent cu erodarea hegemoniei SUA. Cred că îmi fac analizele decent, fără a da telefoane să fiu invitat, prezentând argumente și mai cred că am dreptul să îmi exprim opiniile și să răspund oricărei invitații. Iată însă, mai sus, ce scrie un „domn” de „bună credință”…
*
14 mai… Trump încearcă în China să se extragă din dosarul iranian. Pentru Beijing, miza este limpede: stabilitatea relativă a Golfului rămâne esențială atât pentru securitatea energetică a Chinei, cât și pentru consolidarea profilului său diplomatic într-un spațiu unde influența americană dă semne de oboseală. În acest context, Xi Jinping ar putea oferi administrației Trump formula de ieșire pe care aceasta o caută fără a o putea asuma explicit: un compromis suficient de ambiguu încât să permită Washingtonului să revendice o victorie diplomatică. Întrebarea este dacă Beijingul consideră că a sosit momentul să transforme vulnerabilitatea strategică a Statelor Unite într-un câștig geopolitic chinez – fără a provoca însă o ruptură frontală cu Washingtonul. Primirea și primele declarații ale presedintelui Xi par să pledeze pentru prima variantă.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
