GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – Jurnal de mai…

am un jurnal zilnic în care notez temperatura îngerului meu, niciodată nu este aceeaşi, uneori suferă din pricina curentului aşezat între umărul meu stâng şi vuietul salvării de noapte care transportă sinucigaşi…

*

9 mai… Titanic fals sau Titanic vas? Cum să nu ai nedumeriri? Gândurile noastre o pot lua atât de ușor razna, mai ales când nu mai simți pământul sub picioare și aluneci pe tot soiul de fluidități. Aproape că ajungi să te întrebi cât e iluzie și cât e realitate din tot ce te înconjoară. Ca rătăcit între păduri și ape, întrebi busola, iar ea te afundă în loc să te scoată la lumină. Îți iei niște repere și parcă, aidoma celor doi copii Hansel și Gretel, te pomenești cu ele mâncate de ulii, urși sau mistreți. Sigur, firimiturile sunt de vină, poate trebuia să lași ceva ne comestibil pe drum, pietricele sau scoici, dar pădurea în care te-ai rătăcit e plină de curenți foșnitori, sunete telurice, voci peste galoșii tăi care au luat apă cad crengi, frunze, în plus poți avea halucinații optice, lumini care apar și dispar, licurici uriași de mărimea unor ceasloave, așezați pe biblioteci imaginare – brațe de plopi și salcâmi deși. Totul pare o fugă spre nicăieri. Cu sufletul obosit, faci popas și te întorci spre trecut, ca spre o zonă de echilibru. În loc de pădure vezi o câmpie cu iarbă verde, oameni la câmp și, apropiindu-te de ei, privești de jur împrejur și vezi linia orizontului. Pe atunci știai că pleci din punctul x și ajungi în punctul y, fără busolă de buzunar, doar ochiul tău și direcția vântului. Priveai cerul și știai direcția. Și te întrebi, doar retoric, căci cunoști răspunsul, cum și de unde au plecat atunci atâtea gânduri curate, rodnice și frumos ordonate? Și cum s-au transformat ele în școli, spitale, drumuri, învățământ solid, căi ferate, pe timpul acela îndepărtat, al lui Cuza și mai apoi al celor patru regi ai României, când țara era mai ales agrară, cum de veneau spre vistieria statului atâția bani încât să se treacă prin trei războaie grele și să se transforme un stat feudal într-unul modern în doar câteva decenii… Prin ce minune sau inginerie financiară? Dar învățământul primar devenise obligatoriu și pentru fiecare copil, sărac sau bogat, umbla dascălul prin sat și se ruga de părinți să-l trimită mai departe la școală, sau la meserii, după lumina din mintea fiecăruia. Pe atunci te întâlneai cu Dumnezeu pe stradă. Oamenii se respectau, țăranii erau îmbrăcați în alb și puneau înțelepciune în cuvânt, iar la oraș se simțea eleganța intelectualului și decența femeilor frumoase. Spiritul ales nu era doar în cer, ci și pe pământ. Exista respect pentru carte, pentru că învățătura însemna efort, iar oamenii cu carte se întorceau spre cei săraci de unde plecaseră și ei poate, să îi ajute să se ridice prin emancipare, gândire ordonată și știință. Pe atunci, învățătura însemna lumină, iar farul învățământului românesc a fost un armean, Spiru Haret, luminatorul care a arătat astfel recunoștință infinită țării primitoare. România a ajutat mereu poporul armean, de pe timpul primilor voievozi și mai ales, după genocidul din 1915… După cum și alți armeni, dar și italieni, evrei, sași, lipoveni, ucraineni  au venit cu prinosul lor de cunoștințe și au pus umărul, alături de români, la transformarea țării. Eram o lume cosmopolită, nu naționalistă și cu atât mai bogată spiritual. Efortul de ridicare din înapoiere feudală era forma de iubire concretă față de țară a elitei intelectuale autentice, căci altfel, mulți chibiți erau și pe atuncea, dar exista și o sită care separa corect bobul de neghină. Cei care îl regretă azi pe Ceaușescu, regretă ordinea, siguranța și dreptul copiilor la învățătură, arte, sport de performanță, vacanțe gratuite, dar și faptul că pătura de jos nu era atât de săracă, pentru că, în afară de drepturi, existau și obligații, iar munca nu era ceva facultativ, ci obligatoriu. Marele beneficiu, nu existau asistați social, iar acumularea frustrărilor și urii nu aveau atâta motivație, ca azi! Asta ar fi trebuit să dea de gândit pseudo-politicienilor noștri, niciodată inspirați în materie de construcție umană. Existau constrângeri, lipsea libertatea de exprimare, de mișcare în lume, era dictatură, dar când ți-e foame, ți-e frig, vezi opulența unora față în față cu nevoile celor mai mulți, lipsa de educație și de atenție spre fiecare om, agresivitatea stradală și de familie și te simți singur într-o lume alienată, îți dorești mai multă dragoste, înțelegere, siguranță și predictibilitate… Și unde o găsești? Acolo unde a existat un „tătuc”… Și pentru că nu ți-e clar cum e cu demonstrația, căci nu ești educat în spiritul ei, ci doar a haosului, te duci spre dictatură. Îți dorești un lider care să scoată lumea în stradă cu furci și cu topoare și alegi un Simion, care promite, nu echitate socială, ci răzbunare și egalitate socială, de îți vine să râzi și să plângi. Sigur, poate promite orice, e gratis.  Ridicați-vă voi, că venim noi, săracii, zice el, numai că el și oamenii lui sunt multimilionari în euro și nu își mai doresc un DNA. Dar asta nu merge într-un stat democrat, cu apartenență la UE, de aceea Simion face toate boacănele posibile să întoarcem spatele Europei și să privim spre Moscova, unde puterea stă în mâinile unui singur nebun. Jignește Europa la ea acasă, și pe unde mai ajunge, doar doar o enerva iremediabil. Apoi, mișcarea a doua, visează să pună mâna pe putere, contând pe trădarea privilegiaților din sistem, si pe votul celor duși de nas, dar, mai ales, pe valul de revoltă și dorință de schimbare, care trebuie confiscat de AUR, la fel ca la Revoluție. De aceea, haosul trebuie întreținut zi de zi, iar moțiunea de cenzură, cu afectarea economiei, dar și a prestigiului nostru de țară europeană, trebuie să se surpe sub noi.

Mulți se întreabă, de ce a făcut pesedeul pact cu diavolul să dea foc României? Pentru că pesede este partidul care nu vrea să cedeze puterea și pe care vrea să o secularizeze în dreptul lor, dând vina în plin incendiu pe cel de al treilea actor, PNL și premierul Ilie Bolojan. Poate oferi guvernul lui Ilie Bolojan ce își doresc oamenii, sau scapă care poate? Statul, poate că nu e un obez pus la cură de slăbire, poate că este chiar mai mult, este o navă în derivă, supraîncărcată de cutiile de pantofi ale unor oameni cocoțați pe catarg și pe care comandantul le aruncă bucată cu bucată pentru a salva vasul. Doar că cutiile sunt fără număr, și sunt grele, iar proprietarii lor nu vor să renunțe la ele sub niciun chip. Și ei zic că nu e etic și nu e moral, să le piardă. Se adresează CCR și avocatului poporului lor. Așa că, pentru că vasul se scufunda, premierul s-a pus pe astupat găurile care drenau fluidități spre cutiile de pantofi și, în plus, a aruncat la repezeală ce mai era pe vas, sandale rupte, cizme deschiolate, adidași second hand, lapte praf, pâine mucegăită, în fine, a aruncat ce nu avea glas. Nu a trimis oameni să moară pe front, dar a impus sacrificii, punând în loc speranța salvării vasului și a redirecționării lui spre malul înflorit al Europei. Iar speranța s-a rostogolit din vârful catargului ca o energie care crește cu fiecare pală de vânt! Ah, nu! Nu Bolojan ar putea fi „salvatorul” vasului, ci doar vântul schimbării care și-a schimbat direcția. Bolojan ține doar cât poate de strâns volanul. Un singur om nu pate schimba niciodată nimic dacă vremea nu este pregătită pentru schimbare. Unii vor demolare, revoluție, „sânge”, dar vântul bate spre reconstrucție. Succes România! La mulți ani, Europa!

*

 

11 mai… Ploua. Eram la volan, cu radio deschis. Știrile de la fix se terminaseră, așa că am schimbat de pe România Actualități pe România Cultural. Vocile actorilor îmi erau bine cunoscute, Ion Caramitru, Victor Rebengiuc și Marius Bodochi. Ștergătorul de parbriz, cu scrâșnetul lui sacadat, strica din atmosfera piesei radiofonice, așa că am tras pe dreapta, să ascult în tihnă. Ploaia, în schimb, cu ropotul ei pe capota mașinii, devenea decor și sporea dramatismul interpretării. Un om prins între bine și rău, între două voci, una imperativă, cealaltă domoală, dar pătrunzătoare, vocea ispitelor devoratoare care îți oferă totul dar îți anulează sufletul și dreptul la opțiune și vedere interioară, făcându-te sclavul comodității și poftelor de tot felul și vocea conștiinței și a inimii, care nu îți oferă nimic și îți mai și cere sacrificii, dar îți aduce bucuria jertfei pentru ceilalți și te umple de iubire… Sigur, eterna întrebare pentru cei care nu merg de-a bușilea și nu sunt conduși de la început și până la sfârșit de instincte primare, răbufniri de violență, ură, lăcomie, gelozie, patimi. Aceștia nu își mai pun întrebări, urmând o schemă de comportament preluată din catacombele firii. Eroul piesei, cel supus dilemei și hărțuit din ambele părți, cere sprijin Divinității, iar ea îi arată fața frumoasă a iubirii necondiționate, de fapt, chipul fotonic al lui Iisus. Înșelat până atunci de toți apropiații și impresionat definitiv de chipul transfigurat al Iubirii, tânărul alege să fie parte din Răstignire: renunță la privilegii, trai fără griji, dar în ambiguități – adică fără vedere clară în lumina Creatorului și pleacă definitiv pe drumul Sacrificiului, Iertării și Iubirii dumnezeiești. Dar surpriza vine de fapt la sfârșit, când aflu că piesa are doi autori, pe Regele Mihai și Regina Ana, și că a fost scrisă în exil, în anul 1960, se numește Alegerea, iar înregistrarea este din anul 2016. Cu siguranță, acest cuplu nu a avut doar vocație regală, ci și de sfințenie.

Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…