TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Un gând cioranian despre gândire

Am descoperit deunăzi o propoziție cutremurătoare de-ale lui Cioran despre gândire. La Cioran trebuie să ne întoarcem ori de câte ori avem nevoie de o doză de înțelepciune. Te hrănește și te purifică. Este cathartic, cum se spune. Exact ca în fața unei tragedii grecești. Te cutremuri și te înalți sau te afunzi în străfundurile ființei. Oricum ar fi, nu poți să rămâi indiferent și același după ce te cuprinde teologia lui. Cei care îl desconsideră sau îi pun etichete nu l-au citit, iar dacă l-au citit, nu au priceput mai nimic, căci dincolo de parcurgerea unor propoziții, acestea trebuie trecute prin carne; iar asta e teologie pură, chiar religiozitate.

            Așadar, spune el în Amurgul gândurilor: „Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri.” M-au întrebat studenții cum am putea interpreta această formulă. Ce fel de idee conține? Este greu să rezolvi dublul paradox ce îl conține. Căci vorbește despre esența gândului care este… tăcerea. Textul, de altfel, continuă aducând în discuție tăcerea aceasta. Gândul este mai mult tăcere decât altceva. Este un icnet sau un geamăt de durere al unei ființe care nu își poate exprima prin sunete durerea. De aceea a ascuns gândirea într-o ființă mută, râma. Apoi, această muțenie devine „strigătoare” în momentul în care este strivită sub piciorul unei ființe care nu are greutate, căci nu are materie, masă. Îngerul este un elf al timpurilor îndepărtate care se prezintă mai mult ca un abur ce abia îl vezi. Mai mult îl auzi strigându-ți: „nu-ți fie frică!” Râma strivită sub călcâiul unui înger este, într-adevăr, ceva cu care nu te întâlnești prea des… Frumusețea acestui vers – să-i zicem astfel – constă, dincolo de tăcerea ce o strigă, în suferința ce o încarnează orice gând. Gândul pare a fi, astfel, un fel de tăcere deranjată, deci o trecere în zgomot. Oricât de mult am rafina zgomotul acesta, trecându-l în muzică, adică ordonându-l, tot un țipăt pare a fi. Gândul nevăzut își are rădăcinile adânc înfipte într-o tăcere imensă. Textul continuă… „Nu poți pricepe ce înseamnă „meditația“ dacă nu ești obișnuit să asculți tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunțare. Toate inițierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muțenia cosmică îți spune atâtea lucruri, că lașitatea te împinge în brațele acestei lumi. Religia-i o revelație atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecției de nihilism ce ne-o inspiră șoaptele ei, filtrate de teama și prudența noastră… Astfel se așază tăcerea la antipodul vieții.”

            Când mă gândesc la gândire îmi vine în minte un pahar cu apă sau bere. De nicăieri, dintr-un punct geometric oarecare de pe peretele de sticlă, se vede cum ies din „nimic” șiraguri de bule de gaz ce se măresc pe măsură ce se ridică spre suprafață. Te întrebi ce se petrece de fapt. De ce din acel punct și nu din altul ies bulele acestea precum gândurile la suprafața conștiinței? Din tăcerea aceasta se formează ceva care are natura unei dureri. Ființe gregare am fi cu toții. Doar gândurile rămân. Căci afectele par a fi corolarul, culorile cu care se împăunează gândurile. Oamenii care se declară cu mândrie că sunt sau preferă trăirea sau simțirea sunt de o tristețe fără margini. La ce bun să fii un simțitor care nu poate să reflecteze asupra propriilor trăiri și simțăminte. Mai ales în religie. Omul care se declară credincios, religios, este cel care pare mândru de ceea ce „simte”. Pătura care se încumetă să pătrundă în biserică, pătura neofiților și a habotnicilor, este alcătuită din cei ce simt. Detestă gândirea, de aceea spun cu mândrie că ei „cred”, iar credința e o formă de minus-gândire, de ceva care e mai mult simțământ decât gând. Și fac din asta un titlu de glorie. Normal să te strivească în orice discuție și să nu ridice niciun gând din neantul ființei lor. Ei îți spun că trebuie să-l „simți” pe Dumnezeu, iar dacă întrebi cum să faci asta, te împroșcă cu formule goale. „Cum de nu poți să simți?” spun ei orbului…. „Dacă L-ai vedea pe Dumnezeu, atunci te-ai mântui etc.” Dar nu Îl văd! Îl gândesc, iar când îl gândesc, mă doare… simțul vine după gând, nu invers! Sunt revoltați că nu simți ceea ce ei simt, adică o materie a divinității pusă în lanțuri de peptide care te droghează. Și ei numesc asta „trăire religioasă autentică”. Asta în timp ce gândul este cel care este totuna cu divinul acesta ce se dorește a se manifesta…. Natura însăși e o imensă tăcere ce se dorește o trecere în aparențe. Nouă nu știm de unde ne țâșnesc gândurile…. Din suferință, din geamăt, spune Cioran. Or, asta nu e trăire pură? Nu… suferința este ceva ce depășește pragul de admisibilitate al ființei. În mod normal nu are ce căuta în lume, și totuși există. Exact ca gândul ce nu ar trebui să existe, deși există. Tăcerea aceea este tăcerea mortului pe care trebuie să ni-l imaginăm a fi fericit, dus pe veșnicele câmpii ale vânătorii, pe câmpiile Elizee, acolo unde întristare nu este și nici durere, cum spune ruga noastră.

            Oare ce fel de durere să fie aceasta a râmei mute care se zvârcolește sub presiunea unei ființe imateriale? Cum să nu spună în acest caz Cioran că Dumnezeu este diabolic în rafinamentul formelor suferinței?!