Termenul lansat de Francoise Thom – limba de lemn – era destinat caracterizării limbajului utilizat de către autoritățile comuniste. Deși a făcut carieră îndeosebi în spațiul public al fostelor state comuniste, fenomenul este considerat ca fiind specific tuturor regimurilor totalitare. Nu doar celor comuniste. În esență, logica acestui fenomen este simplă. Și este pusă îndeosebi pe seama folosirii excesive ale unor clișee și stereotipuri lingvistice. În cadrul acestui tip de limbaj conceptele utilizate sunt schematice, simpliste de-a dreptul, în ceea ce privește spațiul lor de atribute. În timpul lui Ceaușescu, de pildă, deși limbajul vehiculat în spațiul public utiliza în aparență un număr relativ mare de cuvinte, cu toate acestea, conținutul ideatic al acestuia era extrem de sărac.
Privind dintr-o astfel de perspectivă, este evident că principalul rost al unui asemenea limbaj era mascarea realității. Într-un fel, la modul ideal, se urmărea ca realitatea percepută să corespundă celei imaginate și proiectate de către autorități. Drept urmare, relația dintre concept și realitate era una care, operând cu un spațiu de atribute limitat, era cu strictețe controlată de către autorități. Creativitatea era o chestiune extrem de complicată, un fel de evadare în alte spații, un fel de baroc pierdut pe drumul încâlcit al unor încifrări adresate unui public restrâns. Revista de cultură „Secolul 20” este grăitoare în acest sens…
Unii sunt de părere că fenomenul n-ar fi propriu doar societăților totalitare. Îl întâlnim, s-a părea, în cazul limbajelor specifice unor profesiuni, ori, foarte des, în situațiile în care, de pildă, verbiajul excesiv maschează incompetența. Chiar și demagogia. Astfel, nu puțini sunt de părere că fenomenul îi însoțește îndeaproape pe politicienii zilelor noastre.
Este însă o situație în care, mai degrabă, s-ar putea vorbi despre un limbaj de paie. Nicidecum, de unul de lemn. Îndelung lustruit, datorită folosirii. În acest sens, având în vedere materialul din care sunt confecționate sperietorile de pe câmp, adică din paie, credem că în mod asemănător politicienii noștri își aplică, unii altora, tot felul de etichete. Un fel de efemeride conjuncturale. Ca și pomenitele sperietori. A căror durată este de la sine înțeleasă. Nu au vreo utilizare identitară, ori taxonomică. Cum am fi tentați să credem. Pur și simplu, sunt destinate uzului prostimii. Menite să genereze afecte, nicidecum raționamente.
Limbajul de paie nu se naște în urma unor dezbateri în cadrul spațiului public. Ci, îndeosebi, datorită ocolirii acestuia din urmă. Politicienii noștri combat! Ei nu dezbat! Astfel, platformele de socializare par să le vină mănușă noilor politicieni. Dezbaterea, fără îndoială, necesită calități. Nu doar oratorice. Ci, desigur, cere oareșce cultură și creativitate. Nicidecum, doar intelectul anonim și algoritmizat al celor care plasează postări. Și care nu se adresează, de fapt, nimănui! A intra într-o dezbatere implică, în mod necesar, un adversar concret, căruia trebuie să-i răspunzi.
Datorită acestui fapt, etichetele cu pricina au o utilizare strictă: doar în funcție de interesele electorale ale partidelor. Este adevărat: potrivit unor măsurători sociologice. Deloc întâmplător, aceste organizații ne servesc, feciorelnic, o mostră de așa-zisă înțelepciune și, totodată, o culme a sincerității: „niciodată, în politică, să nu spui niciodată!” Dar, în același timp, fac mare caz de principii. De doctrine. Un fel de linii roșii, peste care, de fapt, se calcă cu nonșalanță, dacă, vezi Doamne, interesele cetățenilor o cer.
Pornind de la o atare exemplificare de înaltă spiritualitate partinică, este firesc să te întrebi în legătură cu validitatea etichetelor care aglomerează spațiul nostru public. De pildă, câtă realitate cuprind etichetele puse de către partidele tradiționale – până mai ieri, pro-europene, iar azi, pro-occidentale – celor de la AUR? Căci, ce li se reproșa suveraniștilor noștri mioritici? Desigur, o serie de critici la adresa UE! Unele, desigur, de bun simț. Și pe care, cât se poate de expeditiv, recent, prezidentul nostru le-a adresat unor politici comunitare.
Să fie un fel de „bun-venit” adresat unor extremiști? Un fel de permis de intrare în clubul select al celor care, potrivit voturilor, îi reprezintă, ne place ori ba, pe unii dintre semenii noștri. Nu știm! Ceea ce este bine știut, deocamdată, este faptul că nu avem o cultură a dezbaterii în spațiul public. Că, suntem încă în faza în care, pe post de sperietori, la vedere pentru prostime, continuă să fie utilizate tot felul de etichete. Și, la fel ca în cazul limbii de lemn, acestea sunt văduvite de conținut ideatic. Se bazează tot pe niște biete stereotipuri lingvistice. Doar că, asemeni paielor folosite pentru a speria, nu au cine știe ce durată. Se perimează. Fiind înlocuite în funcție de necesități.
Ca să vezi: libertatea de a alege are nebănuite avantaje!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
