OASPEȚI LA CULTURA DIN GAZETĂ – Laura DINCĂ

Doamna Laura DINCĂ este dâmbovițeancă de-a noastră, locuiește în Franța și e profesoară de limba franceză pentru străini; a debutat în  2022, cu romanul Hai să ne rujăm împreună!, la Editura Herman, din Sibiu (semnat cu pseudonimul Laura ILINCA), scrie în mai multe reviste (Boema, Itaca, Ficțiunea etc.), pe bloguri și în antologii… Din romanul, în curs de apariție, Există totdeauna cineva la care să zbori! vă oferim câteva fragmente…

 

Rochia de sirenă

   David bate în ușa de la intrarea în casă a lui Vladimir aproape de ora la care căzuseră de acord să se întâlnească. În câteva minute ies pe poartă, fiecare pe bicicleta lui, nerăbdători să facă o plimbare prin împrejurimi.

   Ultimele zile fuseseră mai destinse, restricțiile se ridicaseră, doar măștile rămăseseră ca o lege nescrisă, un modus vivendi pe care aproape toată lumea și-l însușise fără să se mai opună sau fără să se mai întrebe „de ce?”, „până când ?” și altele asemănătoare. Era o stare de lucruri devenită normalitate. O normalitate nouă, ciudată, respinsă cu furie și cu teamă la început, răsucită pe toate părțile, studiată până la prăsele, înțeleasă apoi mai mult sau mai puțin.

   Mama lui Vladimir chiar îi spusese într-o dimineață ceva ce-i vine acum în minte odată cu briza care-i șfichiuie fața în plimbarea sa pe bicicletă: „Așa rău nu ne-a fost de când mă știu, chiar dacă am trecut prin comunism, cutremurul din ’77, revoluție, schimbări din temelii în societate. Eu zic că atât timp cât nu murim, orice putem duce. Gândește-te că sunt ăia în Africa și săraci și cu secete și cu foame, sunt ăia cu războaie, alții în scaun cu rotile sau imobilizați în pat și peste toți, ca și peste noi, acest afurisit de Covid. Noi suntem bine, mamă!”

   Vântul care se simte cu putere în urechi îi obligă să vorbească tare, deși nu trec prea multe mașini pe lângă pista de biciclete. Soarele începe să apună în spatele lor și aerul să se răcorească.

   Ești sigur că Tania o să vină? David, care se află în fața lui, întoarce capul spre el şi răspunde râzând: „Ia-i luat frica, bro! Da, nu face chestii din astea! De data asta, ea ne-a chemat!”

   Vladimir îl privește cu un aer serios. Tușește ca să-și găsească o voce normală: „Asta am înțeles, da’ n-am înțeles de ce ne-a chemat pe amândoi.”

   David întoarce capul în față mustăcind: „O să vedem! Până atunci, zi-mi ce ai aflat de vecinu’!” „Cine? Petrică, tractoristul?” Vladimir oftează scurt și continuă cu o voce tristă: „E intubat de ieri. Știi că el e și cu diabet.”

   David nu zice nimic preț de câteva minute, timp în care amândoi încetinesc și lasă bicicletele în locul special amenajat din Piața Ovidiu. Vlad se uită direct la prietenul lui oprit lângă faleză, cu ochii pierduți la orizont. Rostește după ce-și scoate casca și-și scutură picioarele ca să regăsească senzația de mers pe jos de care se pregăteau: „Of, săracu’! Și n-are 50 de ani!”

   „Cred că nu, spune David cu o voce joasă, tremurândă. Când mă ducea la grădiniță, era un pic mai mare decât noi acum. Să sperăm că scapă. Dacă nu, măcar nu suferă nimeni după el. Nu tu frați, surori, nu tu nevastă și copii, trist.”

   Vladimir rânjește, trecându-și mâna prin păr în timp ce caută să lege bicicleta. Rostește scurt printre dinți: „Trist, dar mai simplu.”

   O vreme, cei doi băieți nu mai zic nimic. Vladimir își aprinde o țigară în timp ce David face schimb de mesaje cu Tania. E momentul în care ziua se îngână cu noaptea și farurile mașinilor încep să se aprindă. Strada lângă care stau e, de obicei, foarte animată, chiar și acum, în pandemie, mai ales la ora la care oamenii ies să se plimbe. În timpul săptămânii, deși foarte mulți lucrează de acasă, mulțimea colorată și zgomotoasă acoperă drumul ca o panglică groasă, așa că, odată cu venirea verii, în această zonă a orașului nu e aproape niciodată liniște.

Vladimir tresare când se trezește în fața lui cu două fete ivite pe neașteptate. Cele câteva săptămâni de la întâlnirea cu Tania îl fac să o recunoască repede în ciuda faptului că și-a tuns și vopsit părul. E blondă acum, contrastând ușor cu tenul oacheș, dar evidențiindu-i privirea lucitoare a ochilor albaștri, ieșită de sub genele dese. Lângă ea, mai scundă și mai slabă, o tânără cu trăsături asiatice, ochi migdalați, negri și părul foarte lung, drept, până la șolduri, de un negru lucitor, îi privește curioasă.

   Se opresc la câțiva centimetri în fața lor, chicotind. David salută primul și le face cunoștință:

„Tania, pe Vlad îl știi! Bro, ea e Irina, prietena cea mai bună a Taniei.”

   Vladimir îi întinde mâna cu bărbia voit ridicată și poziția rigidă a capului. O scanează rapid din creștet până-n tălpi cu privirea alunecându-i de sub gene. Poartă o rochie mulată, de un violet stins, până imediat sub genunchi, cu tăietura în forma corpului de sirenă, bretele subțiri și spatele acoperit cu un fermoar negru ca un șarpe. E desculță și ține în mâna dreaptă o pereche de papuci negri, din lemn, cu un toc mic, piramidal. Unghiile mici și pătrate bat într-un roz pal, iar pe glezna stângă se vede un tatuaj, reprezentând o libelulă. Băiatul ridică privirea și o simte pe a ei calmă, la pândă, ca o așteptare mută.

   Pare o tipă interesantă! și gândul îl jenează ca o haină deloc potrivită. Îi întinde mâna scurt și se prezintă sec, mutându-și rapid privirea de la umerii ei mici ca niște jucării fragile: „Vladimir!” Se uită apoi la Tania, vădit mai relaxat: „Bună și ție! Te făcuși blondă!” Râsul lui zgomotos și replica neașteptată îi fac pe David și pe Tania să-l privească atent. Vlad simte stânjeneala din aer și se face că se caută în buzunarele treningului albastru cu turul și umerii lăsați: „Vreți gumă? Dacă nu, îmi spune cineva de ce ne-am adunat aici?” Irina răspunde cu o voce pițigăiată: „Și eu aș vrea să știu.”

   Mirarea lui Vladimir creștea. Se întâmplau lucruri ciudate, dar, dincolo de asta, simțea o liniște inexplicabilă, uitându-se la tânăra din fața lui. Aerul misterios și copilăresc pe care îl emana îl făcea curios. Cine o fi pitica asta înțepată? Și ce nume e ăsta pentru una care vine din Ciaina? Bine că măcar înțelege și vorbește românește. Am și eu de cine să fac mișto și să și simtă. Râde în sinea lui și se hotărăște să lase lucrurile să vină fără să se opună. Între timp, noaptea se lăsase, pe nesimțite, ca o cortină grea. Doar câteva stele și colțul unei luni sângerii luminau cerul de sfârșit de mai.

   Nu-și dă seama cât era ceasul, nici dacă dincolo de clipa prezentă știe ce avea să facă, dar pentru moment se simte liniștit, golit de orice gând, doar o nerăbdare inefabilă continuă să crească în el precum vestea unui miracol ce avea să se întâmple în curând. Nu auzise ce spusese David, nici replica Taniei, ghicește doar că vorbesc ceva, dar nu vrea să știe ce. Fusese curios până atunci, dar acum toată atenția se ducea, ca un fascicul de lumină țintit controlat, către Irina. I se părea fascinant felul în care îi cădea părul pe umeri și se autoironiza în gând, pentru că se oprise la un detaliu care până atunci nu-și amintea să-l fi interesat vreodată: Bă, ești prost? Ce ai? E doar un chip, o fată, ce ai?

   Vocea lui David sparge aburul incoerent al gândurilor ce-și caută conturul. Se străduiește să se concentreze la ceea ce spune prietenul lui, mai ales că îl simte cum se apropie și parcă așteaptă să fie acolo cu el, pe aceeași bucată de pământ, nu să se dizolve treptat, într-o nouă dimensiune, unde simte că e pe cale să se mute. „Păi, acum, că suntem toți patru aici, să dezvăluim misterul. Deci, Vladimir, uite ce am pus la cale cu Tania: de curând a fost ziua ta și cum ai petrecut cu ai tăi, am vrut exclusivitate, așa că eu, în calitate de bro al tău, ți-am pregătit o surpriză împreună cu Tania!”

   Fetele şi Vladimir îl privesc într-o tăcere încordată. Pe față li se ițește, treptat, câte un zâmbet, fiecare din alt motiv, dar niciunul nu îndrăznește să spună nimic, nimeni nu vrea să-l întrerupă. David continuă cu o lumină largă pe chip: „Mă tot gândeam acum ceva timp la ce cadou ar fi mai potrivit, că na, nu e de colea să fie ziua celui mai bun prieten pe care-l cunoști de la grupa mare. Și ce să vedeți, tocmai vorbeam cu Tania la telefon de una, de alta, iar ea se gândea, nu o să ghiciți la ce…”

   Ochii Irinei și ai lui Vlad se măresc, iar respirațiile li se accelerează. Se privesc unul pe altul într-o complicitate mută, neînțeleasă, doar ghicită. Așteaptă cuminți ca în fața unei minuni pe care o vor luminată încet și sigur, dezvăluită fără grabă sau forțare.

    „Hai, nu-i mai chinui, Dav!” intervine Tania. „Coincidența a făcut ca atunci când m-a sunat, eu să fi fost în magazinul din care ți-am cumpărat cadoul, Irina! I-am spus ce fac, mi-a zis și el că urmează aniversarea ta, Vlad, și uite așa am aflat că e în aceeași zi cu a ei!” Un icnet de surpriză o face pe Irina să facă un pas mare către Vladimir. Își lasă capul pe spate și-și înalță bărbia către el ca să-l vadă mai bine. Se ridică pe vârfuri, lăsând să cadă în nisip papucii. Brațul ei îl atinge involuntar pe cel al lui Vladimir într-o alunecare fluidă. El tresare scurt și se dă un pas în spate, evitându-i privirea. Irina îl întreabă cu o voce sprințară, într-o grabă veselă, clipind des: „I-auzi! În ce an?”

   Vladimir îi simte în nări parfumul fin al pielii. Aerul dintre ei devenise dens. Coboară privirea spre asfaltul de sub tălpile lor și rămâne acolo câteva secunde. Tăcerea dintre ei se simte ca o gură de aer într-o zi toridă. Tușește scurt și-i zâmbește în vârful buzelor: „’99, pitico! Tu?” Privirea surprinsă a Irinei e însoțită de gestul automat de a-și duce o mână la gură. Câteva secunde se uită unul la altul într-o prelungire languroasă a privirilor, construind din ochi un drum invizibil pe care doar ei doi știu să meargă. „Fantastic! Sunt născută pe 16 mai 1999, iar tu ești prima și singura persoană pe care o cunosc născută în aceeași zi și același an cu mine.”

   Vocea cristalină a fetei clatină ceva în el. Tace doar ca să o mai audă. Are ceva liniștitor în ea. Vladimir caută o țigară și se întoarce brusc cu spatele la Irina. O întreabă fără să o privească în timp ce scapără bricheta gri în formă de delfin: „Și ora? Aceeași, trei după-amiază?” Tinerii izbucnesc toți în râs. Irina dă ușor din cap semn că nu, iar Tania preia discuția: „Hai că s-a făcut târziu și în jumătate de oră vine tortul. Bun, cum spuneam, ne-am dat în vorbă, am aflat despre această coincidență și amândoi căutam un cadou. Eu l-am găsit, David nu, așa că i-am propus să facem măcar o petrecere comună la mine acasă, că tot sunt singură până mâine și, între timp, poate-i vine în cap ce cadou să ia. Haideți să mergem la mine, ajungem imediat, petrecem noaptea împreună, avem Activity și Catan, jucăm și Adevăr sau provocare, de tort și băutură am pus la comun cu David.”

   Noaptea devenise tot mai înstelată și caldă. O vreme, nimeni nu mai spune nimic. Briza ușoară a mării o simt agățată de ei ca pe o dantelă frumos brodată ale cărei margini îi leagănă precum într-un hamac invizibil. Un timp, cât Vladimir își duce țigara la capăt, el și Irina se privesc în tăcere, făcând abstracție de Tania și David care vorbesc la telefon cu cei de la cofetărie. Nu sunt atenți la ce spun, aud doar murmurul, ca un bâzâit egal și obosit, al vorbelor lor fără să le prindă conturul. Nici drumul, nici marea, nici oamenii din jur, nici măcar orașul, nimic nu mai are contur. Pentru câteva secunde, sunt doar ei, privindu-se unul pe altul, și în fața lor o întreagă lume gata să-i primească. O lume în care toate curiozitățile care s-au topit. Neștiind ce va urma, fiecare simte în felul lui, fără să fi vorbit vreodată despre asta, că are în față cea mai frumoasă petrecere aniversară de până atunci. Mai știu amândoi că, fără a avea cea mai mică bănuială despre cadou, îl primiseră deja. (va urma)